>M5 : CURSA PENTRU ARMELE HIPERSONICE

În martie 2018 și februarie 2019, Președintele Putin anunța întrega lume că Rusia deține în diferite stadii de dezvoltare și operaționalizare șase noi capabilități de luptă între care se regăseau sistemele hipersonice Kinzhal, Avangard și Zircon. Inițial, în speech-ul din 2018, Președintele Rusiei nu a dezvăluit prea multe, în afară de recunoașterea faptului că există un program Avangard, în curs de dezvoltare de către industria de apărare rusă și că Rusia este ”cu un pas în față” … ”în majoritatea domeniilor tehnologiei hipersonice”.

Încă de la primul anunț din martie 2018 armele hipersonice au început să primească o atenție deosebită,  atât din partea experților, dar și din partea publicului larg, ocupând prima pagină a unor publicații și chiar să genereze teamă și o anumită emoție. Chiar dacă nu toate superlativele la adresa acestor arme sunt justificate, dezvoltarea unor astfel de capabilități a modificat substanțial peisajul domeniului militar și generând anumite temeri referitoare la viitorul regimurilor de neproliferare sau de control al armamentelor. Datorită potențialului lor distructiv și a contextului geopolitic internațional, aceste arme necesită o atenție sporită.    

 

Zborul hipersonic – atingerea unor viteze peste Mach-5 – nu este ceva nou, dacă ne aducem aminte de câteva proiecte cum ar fi zborurile avionului experimental american X-15 din anii 1960 sau dezvoltarea rachetelor balistice. O mare parte din experiența și informațiile actuale referitoare la propulsia, aerodinamica și materialele utilizate de armele hipersonice se bazează pe zborul spațial.

În prezent există mai multe state ale lumii care investesc fonduri considerabile în proiectarea, testarea și fabricarea acestor arme aflate în diferite stadii de dezvoltare. Dintre acestea prioritatea și fondurile cele mai mari au fost alocate în Rusia, China și, recent, SUA. India a devenit în septembrie 2020 a patra țară din lume – după Rusia, SUA și China care a dezvoltat și testat cu succes tehnologia hipersonică.

Există două categorii de arme hipersonice: vehiculele planor hipersoniceHGV (Hypersonic Glide Vehicles) și rachetele de croazieră hipersoniceHCM (Hypersonic Cruise Missiles).

 

Rachete de croazieră hipersonice – HCM

(Hypersonic Cruise Missile)

Vehicule planor hipersonice – HGV

(Hypersonic Glide Vehicle)

– sunt propulsate de un motor statoreactor cu ardere supersonică (scramjet); – sunt transportate și lansate în spațiu cu ajutorul sistemelor de rachete balistice actuale;
– pot executa manevre reduse în timpul zborului la altitudini joase;  – sunt separate de treptele de propulsie și nu vor urma o traiectorie balistică;
– zboară cu viteze hipersonice către țintă la altitudini mai mici decât HGV; – planează, fără propulsie, prin atmosferă către țintele stabilite;
– dispun de o rază de acțiune mai mică decât HGV; – zboară la altitudini mai mari decât HCM;
– sunt descoperite mai greu de stațiile de radiolocație (comparativ cu HGV).  – sunt descoperite mai ușor de stațiile de radiolocație.

 

HGV sunt instalate în partea superioară a unei rachete balistice intercontinentale care le asigură propulsarea la o altitudine sub cea a unei rachete balistice. Planorul este apoi separat de racheta balistică, reintră în partea superioară a atmosferei, dar fără a urma o traiectorie balistică, și planează fără propulsie și cu viteze hipersonice, către ținta stabilită.

Rachetele de croazieră hipersonice sunt lansate într-un mod similar cu cel al actualelor rachete de croazieră, în faza inițială utilizând un motor rachetă, iar ulterior fiind activat motorul cu ardere supersonică (scramjet) care va atinge vitezele hipersonice. După activarea acestuia, racheta urmează o traiectorie de croazieră, menținând constantă viteza și altitudinea de zbor.

Rachetele de croazieră hipersonice zboară la o altitudine mai joasă decât vehiculele planor hipersonice (20-30km) și dispun de o rază de acțiune mai mică deoarece trebuie să transporte combustibil, un dezavantaj compensat de faptul că sunt descoperite mult mai târziu de sistemele de radiolocație adverse. Totuși, cercetarea-dezvoltarea și introducerea în serviciul activ a unei rachete de croazieră hipersonice este mult mai dificilă decât în cazul unui vehicul planor hipersonic. Principala piedică tehnologică se referă la proiectarea, inițierea și funcționarea unui motor cu ardere supersonică în timpul zborului hipersonic, proces care a fost comparat cu ”a ține un chibrit aprins în mijlocul unui uragan”.

Comparativ cu rachete balistice și croazieră actuale, atât HGV cât și HCM dispun de o serie de avantaje, dar prezintă și limitării serioase, care pun sub semnul întrebării eficacitatea acestora ca arme. Teoretic, avantajele ambelor sisteme hipersonice – viteza extrem de mare și traiectoria de zbor (mai) joasă – lasă țintelor foarte puțin timp de reacție, descoperirea acestora de către stațiile de radiolocație realizându-se târziu (în cazul HCM) și necesitând abordări diferite în privința descoperirii, urmăririi și interceptării acestora. O armă hipersonică poate atinge o țintă aflată la 2.000 km cam în același timp cât face o rachetă subsonică pentru a lovi o țintă aflată la 150 km.

Mai mult, aceste arme pot transporta încărcături de luptă convenționale, nucleare și chiar biologice cu viteze extrem de mari și pot lovi ținte aflate la mare distanță ceea ce plasează într-o clasă de arme unice, care dispun de capacitatea de lovire preventivă la nivel global, potențialul adversar dispunând de foarte puțin timp de avertizare înainte de impact.      

             

Faptul că numai câteva țări dispun sau sunt pe cale să dispună de arme hipersonice subliniază, fără îndoială, dificultățile întâmpinate în procesul de cercetare-dezvoltare și testare.

Cu toate că armele hipersonice dispun de o serie de avantaje față de rachetele balistice, dezvoltarea acestora implică depășirea mai multor provocări tehnologice, timp și resurse considerabile. Datorită acestor provocări tehnologice unele proiecte s-ar putea să nu fie finalizate. 

Principalele provocări în proiectarea armelor hipersonice vizează dezvoltarea unor materiale rezistente la temperaturi înalte, menținerea legăturii cu sistemul hipersonic (comunicațiile), îmbunătățirea preciziei la țintă, controlul traiectoriei în zbor, manevrabilitatea, precum și instalarea încărcăturii de luptă și a altor sisteme interne.

Vitezele de peste Mach-5 atinse motoarele scramjet ale armelor hipersonice produc o frecare enormă cu aerul și o căldură imensă asupra materialelor din care sunt construite, precum și șocuri și vibrații. Tehnologia hipersonică implică folosirea de materiale care pot rezista la temperaturi de peste 2.000° C, eforturile principale concentrându-se pe dezvoltarea de noi aliaje, învelișuri sau de compoziții de materiale reziste la temperaturi extrem de mari. 

Mai mult, temperaturile foarte mari și șocurile create de vitezele hipersonice, generează un înveliș de plasmă ionizată supraîncălzită care acoperă racheta, blocând emisiile echipamentelor de comunicații și de descoperire și identificare a țintelor  în timpul zborului. Acest lucru face ca abandonarea unei misiuni sau redirecționarea armei hipersonice către altă țintă după lansare (în urma actualizării datelor de tragere) să devină o problemă dificilă. Implementarea unei metode de menținere a legăturii și de transmitere securizată a datelor de tragere către o rachetă care zboară cu viteze de peste Mach-5, care este înconjurată de un înveliș de plasmă, este principalul obstacol în dezvoltarea armelor hipersonice. Mai mult, învelișul de plasmă împiedică radarul de bord să descopere precis și să identifice țintele, în special cele mobile, reducând astfel probabilitatea de lovire a acestora.        

La capitolul manevrabilitate, vehiculele hipersonice sunt superioare rachetele balistice intercontinentale cu dislocare terestră – ICBM și rachetelor supersonice, dar (mult) inferioare rachetelor de croazieră clasice cu viteze subsonice (BGM-109 Tomahawk, 3M54 Kalibr ș.a). Deoarece suprafețele de control aerodinamic nu sunt eficiente în condiții de aer mai puțin dens, echipamentele tradiționale de control și corectare a zborului unei rachete, cum ar fi aripioarele mobile, nu vor funcționa conform așteptărilor. În plus, utilizarea doar a motoarelor rachetă pentru schimbarea direcției de zbor creează forțe suficient de puternice pentru a distruge racheta sau vehiculul planor hipersonic prin afectarea structurii corpului. Altfel spus, viteza hipersonică limitează serios manevrabilitatea, iar o deviere minoră de la traiectorie în timpul zborului pe distanțe mari de zbor poate conduce la ratarea țintei chiar și cu zeci de kilometri.

Un remediu pare a fi ”suspendarea” motoarelor principale (permițându-le să pivoteze) sau de a instala giruete de deviere în sistemele de evacuare ale motoarelor pentru a permite corecții extrem de mici și schimbarea ușoară a cursului de zbor.    

 Condițiile extreme de mediu ale zborului hipersonic exercită o influență foarte mare asupra funcționării sistemelor de dirijare, senzorilor sau a comunicațiilor, emisiile acestora fiind practic ”blocate” de învelișul de plasmă generat în timpul zborului. Viteza extrem de mare afectează nu numai manevrabilitatea vehiculelor hipersonice, dar micșorează precizia, procesul de descoperire, încadrare și recunoaștere a țintei fiind mult mai eficient la viteze mai mici. Această limitare nu se întâlnește în cazul rachetelor balistice sau de croazieră curente care sunt extrem de precise.

Există o serie de informații care arată că armele hipersonice folosesc sisteme de dirijare inerțială care cuprind giroscoape și accelerometre care transmit informațiile către un calculator de bord, însă acestea devin mai puțin precise în zborurile de lungă durată. Pentru creșterea preciziei, armele hipersonice trebuie să se bazeze pe sisteme de dirijare externe, cum ar fi Sistemele satelitare de cercetare, supraveghere, urmărire a țintelor și recunoaștereISTAR (Intelligence, Surveillance, Target Acquisition and Reconnaissance), în special dacă sunt utilizate ca arme convenționale pentru lovirea cu precizie a obiectivelor, lucru care nu este la îndemâna tuturor statelor.

Dacă Rusia și China au declarat că își vor echipa armele hipersonice cu încărcături nucleare – fapt ce minimalizează nevoia unei precizii sporite, deoarece explozia nucleară acoperă o suprafață mare –  SUA a declarat că își va echipa aceste arme doar cu încărcături convenționale.   

Concomitent cu dezvoltarea de arme hipersonice, mai multe țări dedică în prezent resurse considerabile pentru contracararea acestor arme. Primele soluții se referă la interceptoare care să distrugă prin coliziune rachetele hipersonice sau prin detonarea unei încărcături de luptă pe traiectoria de zbor a acestora. O altă posibilitate se referă la folosirea armelor cu energie dirijată cum ar fi laserii sau armele cu microunde, deși armele hipersonice sunt fabricate din materiale rezistente la temperaturi extrem de mari. În 2023, SUA va testa în spațiu un fascicul de particule neutre destinat lovirii rachetelor balistice și a celor hipersonice. Comparativ cu laserii, care au primit mai multă atenție, fasciculele de particule sunt cu adevărat ”razele morții” din literatura SF.

Spre deosebire de armele laser, care ”prăjesc” suprafața exterioară a unei ținte, fasciculele de particule pot penetra învelișul acesteia, afectând grav componentele interne. În afară de faptul că sunt imuni la contramăsurile care pot afecta raza laser, fasciculele de particule puternice pot genera suficientă căldură pentru incendierea țintei, aprinderea combustibilului, topirea fuzelajului sau ”prăjirea” componentele electronice ale rachetei.

Viitorul Senzor spatial de urmărire a rachetelor balistice și hipersoniceHBTSS (Hypersonic and Ballistic Tracking Space Sensor), primul element din cadrul arhitecturii de senzori multi-domenii utilizați în procesul de descoperire-control-angajare, va furniza o capabilitate robustă, eșalonată pe mai multe niveluri, pentru urmărirea lansărilor de rachete balistice și HGV.  

Deși armele hipersonice oferă o serie de avantaje cum ar fi viteza extrem de mare și raza lungă de acțiune, factori care permit depășirea anumitor sisteme de apărare antirachetă și reduc timpii de reacție ale statelor (țintelor) atacate, este discutabil dacă aceste avantaje nu ar putea fi obținute cu actualele rachete balistice. De exemplu, rachetele balistice care dispun de capete de luptă independente cu manevrabilitate pe porțiunea finală a traiectoriei (MaRV Maneuverable Reentry Vehicle) prezintă, practic, aproape aceleași caracteristici ca și rachetele hipersonice. Nu în ultimul rând, armele hipersonice prezintă o amprentă mare de radiolocație și în IR fapt ce facilitează descoperirea acestora de senzorii în IR și sistemele de radiolocație adverse.   

Cu toate acestea, mai multe țări au analizat foarte bine potențialul acestor sisteme hipersonice atât ca arme ofensive, cât și defensive și au decis dezvoltarea acestor arme din considerente politico-militare.

 

Dintre toate țările angajate în cursa pentru armele hipersonice, în prezent, Rusia are în faze avansate mai multe programe de arme hipersonice, unele sisteme fiind anunțate ca fiind intrate în serviciul activ. Trebuie spus că  Rusia a început cercetarea tehnologiei hipersonice încă din anii 1980, accelerând eforturile după retragerea unilaterală a SUA din Tratatul rachetelor antibalistice – ABM (Anti-Ballistic Missile) în anul 2002. Pentru Moscova, armele hipersonice reprezintă mijloace de restabilire a stabilității strategice și de exercitare a dominației regionale.

Primul dintre acestea – Avangard –  este un vehicul planor hipersonic capabil să transporte un vector nuclear de până la 2 Mt. Avangard a fost testat cu succes de două ori în 2016 și o dată în 2018 când a atins o viteză de peste Mach-20 (unele surse sugerează chiar Mach-27!) și a lovit o țintă situată în peninsula Kamceatka la 6.000 km distanță. Planorul este transportat și lansat în spațiu utilizând ca vector purtător și de lansare o rachetă balistică SS-19 Stiletto.

După ejectarea acestuia din vehiculul purtător, planorul coboară în atmosferă și se îndreaptă spre țintă cu viteze hipersonice. În decembrie 2019, Rusia a declarat că primele două sisteme Avangard, instalate pe rachete SS-19 au fost operaționalizate, deși mai  mulți experți se îndoiesc de veridicitatea acestui anunț. În 2020 Rusia a mai adăugat două rachete Avangard la arsenalul său, iar în 2021 Rusia va avea primul regiment de rachete hipersonice Avangard cu șase lansatoare.

Unii analiști occidentali speculează intens pe marginea modului cum se realizează comunicarea cu Avangard și ce precizie a fost atinsă în timpul testărilor. Sunt presupuneri că există noi tehnologii permit comunicarea prin plasmă, inclusiv utilizarea frecvențelor de joasă și înaltă intensitate, funcție de designul vehiculului și localizarea antenei de comunicații. Fără o modalitate de comunicare prin plasmă sau o altă (nouă) metodă de comunicare sofisticată, nedezvăluită până în prezent, se crede că precizia planorului poate fi redusă, ceea ce conduce la concluzia că este practic, (doar) o armă nucleară, care nu necesită neapărat o precizie bună.

Rusia a declarat, în mod clar, că principale ținte ale planorului hipersonic sunt elementele sistemului american antirachetă – BMD (Ballistic Missile Defence) cum ar fi cele două baze AEGIS Ashore din România și Polonia, interceptoarele cu dislocare terestră – GBI (Ground-Based Interceptors) din SUA, centrele de comandă și control, management al luptei și comunicații – C2BMC (Command and Control, Battle Management and Communications), radarele de descoperire a amenințărilor balistice, precum și alte ținte de importanță strategică cum ar fi silozurile protejate care adăpostesc rachete nucleare intercontinentale sau comandamente din SUA.

Caracteristicile tehnico-tactice arată în mod clar că aceste arme dispun de potențialul de depăși anumite elemente ale actualelor sisteme de apărare antirachetă cu dislocare terestră sau dispuse pe nave. Astfel, datorită traiectoriei de zbor mai joase, armele hipersonice rusești nu pot fi lovite de Sistemele interceptoare de distrugere prin coliziune în afara atmosferei terestreEKV (Exoatmospheric Kill Vehicle) sau de rachetele SM-3 Block IB/IIA (care ating viteze de aproape 4,5km/s!). Ambele sisteme interceptoare americane au fost dezvoltate și optimizate pentru a acționa în afara atmosferei terestre în scopul distrugerii rachetelor balistice adverse pe porțiunea de mijloc a traiectoriei (unde sunt cel mai vulnerabile, iar interceptoarele dispun de cea mai mare fereastră de angajare și lovire) în timpul zborului spre țintă.

În concluzie, strategia de penetrare a sistemelor actuale de apărare antirachetă de către armele hipersonice rusești se bazează pe anularea posibilității de interceptare a acestora în afara atmosferei și limitarea ripostei doar pe porțiunea finală a traiectoriei cu ajutorul interceptoarelor terestre THAAD sau Patriot PAC-3MSE care dispun de o rază de acțiune mai mică și de o fereastră de angajare și lovire a țintelor mai redusă. Este de remarcat totuși percepția rușilor privind eficiența sistemului american antirachetă, precum și eforturile și perseverența acestora pentru depășirea diferitelor elemente componente ale acestuia.

Sistemul american THAAD (Terminal High Altitude Area Defence) asigură apărarea antirachetă la mare altitudine a unei zone pe porțiunea finală a traiectoriei, fiind fratele mai mare al Patriot-ului și elementul final al sistemului american de apărare antirachetă destinat să intercepteze rachetele balistice până la o distanță de 200 km și o altitudine de 150 km.

La rândul lui sistemul Patriot PAC-3MSE (Missile Segment Enhancement – Extinderea capabilităților antirachetă), dispune de rachete interceptoare cu un cap de căutare de tip activ ce lucrează în banda Ka, fapt ce-i permite să renunțe la dirijarea din bateria de tragere și să se autodirijeze spre țintă. Este creditată a fi cea mai bună rachetă interceptoare din categoria sa, cu o manevrabilitate ridicată și având o viteză ce depășește Mach 5. Bătaia maximă se situează undeva între 30 și 40 km (după alții doar 20-25 km), plafonul la peste 20 km, iar distrugerea rachetei inamice se face prin coliziune (hit-to-kill).

În cadrul programului de înzestrare esențial „Sistem de rachete sol-aer cu bătaie mare (HSAM)”, România va achiziționa șapte sisteme MIM-104 Patriot PAC-3 (Patriot Advanced Capability – Sistem Patriot cu capabilitate avansată), alături de 168 de rachete PAC-3MSE și 68 de rachete PAC-2GEM-T (împotriva țintelor aeriene).

În afară de lovirea instalațiilor militare și a unor infrastructuri critice din SUA, Avangard poate furniza o capabilitate (oarecum) limitată de lovire prin surprindere (așa-numita first-strike) sau de răspuns (second-strike), ca represalii la atacuri nucleare, care poate pune anumite probleme, deocamdată, sistemelor antirachetă americane.

Deși sistemul Avangard face parte din forțele nucleare strategice ale Rusiei, dacă este instalat pe rachete balistice cu rază scurtă de acțiune, poate deveni o amenințare serioasă și pentru țările est-europene membre NATO.

Un alt sistem intens mediatizat este 3M-22 Zircon o rachetă de croazieră hipersonică capabilă să zboare cu viteze cuprinse între Mach-6 și Mach 8 și care este destinată să lovească ținte navale și terestre dispuse până la 1.000 km. Racheta are o încărcătură de luptă de 300-400 kg și o lungime de 8-10m.

Ultimele teste de succes au fost efectuate în octombrie și noiembrie 2020 când au fost lovite ținte aflate la o distanță de 450 km, atingându-se o viteză de peste Mach-8 și o altitudine de croazieră de 28 km. Primele rachete din producția de serie vor fi livrate începând cu anul 2022.

Dar cum poți descoperi un portavion în mijlocul oceanului care se deplasează permanent? Cum poți identifica un portavion în cadrul unei grupării navale operative, deși se cunoaște că navele de escortă își pot modifica amprenta de radiolocație în timpul misiunilor?

O analiză mai atentă a caracteristicilor rachetei ridică anumite semne de întrebare privind modalitatea de descoperirea și identificare a țintelor mobile (în special cele navale) sau comunicarea în timp real a poziției țintei pentru a permite autodirijarea rachetei către aceasta. Există o posibilitate extrem de redusă ca Zircon să primească oportun, în timpul zborului, pozițiile țintelor mobile cu ajutorul sateliților de cercetare sau a avioanelor de avertizare timpurie și control aerian (AWACS) aflați la sute sau chiar mii de kilometri distanță. În această situație există însă, o posibilitate extrem de mare ca adversarul să poată executa un bruiaj eficient asupra comunicațiilor cu racheta și astfel să o devieze de la curs. Fără informații despre poziția în timp real a țintei mobile, cu manevrabilitate redusă și fără posibilitate de autodirijare șansele ca Zircon să lovească o navă (chiar și de dimensiunile unui portavion) cu viteză hipersonică sunt aproape nule.    

După cum menționam mai sus, vitezele hipersonice fac imposibilă autodirijarea către țintă a rachetei cu ajutorul echipamentelor de bord pe porțiunea finală a zborului, singura posibilitate fiind reducerea vitezei Zircon până la un nivel supersonic, care să permită apoi inițierea capului de căutare de tip activ de la bord. În acest scenariu însă, forțele navale ale SUA și NATO dispun deja de sisteme de armament (rachete antiaeriene sau tunuri cu cadență mare de tragere) sau echipamente defensive (capcane termice sau de radiolocație) care pot contracara cu succes amenințările rachetelor supersonice. La toate acestea putem adăuga potențialul imens de sisteme de război electronic care pot executa acțiuni de bruiaj de care dispune o grupare de navală operativă condusă de un portavion (dislocate atât pe navele de escortă cât și pe platforme aeriene).

Ultimul sistem rusesc demn de semnalat este racheta de croazieră hipersonică cu lansare din aer Kh-47M Kinzhal (”Pumnalul”) derivată din racheta cu rază scurtă de acțiune și lansată de pe platforme terestre Iskander-M. În iulie 2018, Kinzhal a fost testată cu succes de la bordul unui interceptor modificat MiG-31K Foxhound, conform rapoartelor elaborate de serviciile de informații americane. După lansare, Kinzhal a accelerat la Mach-4, atingând în final o viteză de Mach-10. Cu o rază de acțiune între 1.500 km și 2.000km când este lansată de la bordul avioanelor MiG-31K, Kinzhal a fost probabil dezvoltată de pentru a permite Rusiei să lovească ținte de infrastructură critice sau elemente ale sistemului american antirachetă din Europa. În ianuarie 2021, primele două regimente de aviație au primit în dotare avioane MiG-31K echipate cu rachete Kinzhal.

Cu toate acestea, viteza maximă atinsă de Mach-10 și raza de acțiune de aproape 2.000 km, declarate de presa rusă, nu au putut fi verificate de serviciile de informații occidentale. Câțiva analiști independenți occidentali s-au declarat rezervați în privința performanțelor rachetei Kinzhal, pretinzând că viteza rachetei nici nu depășește Mach-5, fapt ce o exclude din categoria armelor hipersonice.        

Dintre multitudinea de proiecte americane ne-a reținut atenția programul OpFires (Operational Fires/Trageri de nivel operațional) dezvoltat în comun din 2017 de Agenția pentru proiecte avansate în domeniul apărării – DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency) și forțele terestre americane.

Programul OpFires este un sistem de rachete sol-sol hipersonice cu o rază de acțiune cuprinsă între 500 și 5.000km și este destinat pentru lovirea unor ținte importante, care dispun de o mobilitate ridicată (cum ar fi lansatoarele terestre de rachete hipersonice chinezești) și care sunt protejate de sisteme antiaeriene cu rază lungă de acțiune.

Avantajul major de care va dispune OpFires – și aici intervine DARPAva fi încorporarea unei tehnologii inovatoare, și anume motorul-rachetă cu putere variabilă. Mai pe înțelesul tuturor, DARPA își dorește o rachetă căreia îi poți opri funcționarea motorului în zbor fără să mai aștepți să i se termine combustibilul.   

Se știe că motoarele moderne cu combustibil solid odată pornite, funcționarea acestora nu poate fi oprită, combustibilul solid arzând continuu până la epuizare. Problema rachetelor cu combustibil solid este că nu pot lovi obiectivele situate la o distanță mai mică decât raza lor maximă de acțiune. Totuși, teoretic, poți să faci o rachetă cu o rază mare de acțiune să lovească o țintă dispusă la distanțe scurte, dar practic este dificil să întrerupi zborul unei rachete spre o țintă, ca să nu mai vorbim de posibilitatea ratării țintei sau de distrugerea rachetei, mai ales dacă e una care atinge viteze hipersonice.  

În concluzie, se dorește o rachetă hipersonică al cărei motor să se oprească în momentul când ajunge în raionul obiectivelor, indiferent de condițiile meteo. Un obiectiv incredibil dacă ținem cont că un motor-rachetă cu combustibil solid este astfel fabricat să nu pornească sau să se oprească accidental și nici nu se cunoaște vreun episod când cineva a încercat, în mod intenționat, să oprească așa ceva în timpul zborului.

Un alt aspect tehnic interesant este că motorul-rachetă cu putere variabilă va fi a doua treaptă a rachetei OpFires, prima treaptă fiind destinată lansării rachetei în atmosferă.

 

Concluzii

Cercetarea-dezvoltarea armelor hipersonice oferă atât provocări tehnologice, dar și oportunități operaționale. Avantajele tehnico-tactice pe care aceste arme le posedă vor fi cu siguranță valorificate de anumite țări în situații de criză sau pentru a amenința stabilitatea regională. Cu toate limitările lor, datorită vitezei extrem de  mari și altitudinii de zbor mai joase care permite evitarea unor elemente a sistemelor antirachetă, HCM și HGV lasă foarte puțin timp la dispoziție țintelor pentru a reacționa și necesită soluții și abordări noi în cadrul procesului de descoperire, urmărire și interceptare a țintei.

La momentul actual sunt încă destul de departe pentru a fi considerate invulnerabile sau ”Wunderwaffe” – arme minune care pot schimba decisiv echilibrul la nivel global. Este clar pentru toată lumea că introducerea armelor hipersonice în arsenalul mai multor state, deja puteri nucleare, nu va un impact la nivel strategic, ci numai tactic. Nu în ultimul rând un risc major îl reprezintă  proliferarea tehnologiei hipersonice în țări cum ar fi Coreea de Nord sau Iran. 

Pe de altă parte, dezvoltarea armelor hipersonice ofensive va rezolva problema neutralizării capabilităților antiaeriene sau antinavă rusești sau chinezești, denumite generic A2/AD (Anti-acces/Area denial), dislocate pentru blocarea accesului și interzicerea prezenței în diferite zone de interes strategic (Marea Baltică, Marea Neagră, Mare Chinei de Est). Astfel, aceste arme pot avea un rol major de descurajare a potențialilor adversari și de prevenire a unor situații de criză.

După s-a văzut, mai multe țări sunt angajate în cursa pentru dezvoltarea și operaționalizarea armelor hipersonice. Această nou începută cursă a armelor hipersonice va conduce, fără îndoială, la dezvoltarea unor noi tehnologii și capabilități revoluționare, dar și la crearea unor noi amenințări la adresa stabilității globale.

 

Mach Km/h
1 1.125
2 2.450
3 3.675
4 4.900
5 6.125
6 7.350
7 8.575
8 9.800
9 11.025
10 12.250
20 24.500
27 33.075

 

 Programele de arme hipersonice dezvăluite public

 

Țara Tipul Denumirea armei hipersonice Caracteristici Stadiul programului (finalizare)
SUA

Forțele

aeriene

HGV AGM-183 Air-Launched Rapid Response Weapon/ ARRW

Rachetă lansată din aer destinată ripostei rapide

Vehicul hipersonic conceptual dezvoltat și proiectat să atingă o viteză de Mach-20. Raza de acțiune estimată – 1.850km. 2022
SUA

Forțele aeriene/

DARPA

HCM Hypersonic Air-Breathing Weapon Concept/HAWC

Conceptul de armă hipersonică cu motor-rachetă

Rachetă de croazieră hipersonică cu rază medie de acțiune dezvoltată în colaborare de Lockheed Martin și Raytheon. 2021

 

SUA

DARPA/

Forțele aeriene

HGV Tactical Boost Glide/

Vehicul tactic cu accelerare și planare fără propulsie

Proiect care va fi realizat de Lockheed Martin/Raytheon și care are ca obiectiv atingerea unei viteze de peste Mach-7. 2021
SUA

DARPA/

Forțele terestre

HGV Operational Fires/OpFires

Trageri la nivel operațional

(Vintage Racer)

Rază de acțiune cuprinsă între 500 și 5.000km. Va încorpora  tehnologii inovatoare, cum ar fi motorul rachetă cu putere variabilă și va utiliza un lansator terestru. 2021
SUA

Forțele terestre

HGV Long-Range Hypersonic Weapon/ LRHW

Armă hipersonică cu rază lungă de acțiune

Este destinat lovirii capabilităților A2/AD, a mijloacelor de foc de precizie și a țintelor puternic protejate. Raza de acțiune este de până la 2.300 km.   2023-2024
SUA

Forțele

navale

HGV Intermediate-Range Conventional Prompt Strike/IR-CPS

Rachetă destinată executării loviturilor convenționale imediate cu rază intermediară de acțiune

Vehicul dezvoltat de Lockheed Martin care va utiliza pentru transport o rachetă balistică cu lansare din submarin.

 

2028
SUA & Australia HGV HIFiRE

 (Hypersonic International Flight Research Experimentation) Program

Programul experimental international de cercetare a zborului hipersonic

Program experimental comun care își propune atingerea unei viteze de Mach-8.

 

Programul se află în faza de testare
SUA & Israel HCM Arrow 3 Program comun destinat dezvoltării unui interceptor hipersonic împotriva rachetelor balistice care să acționeze în afara spațiului atmosferei. Există intenția de a fi transformată și în armă antisatelit. Programul se află în faza de testare
Rusia HGV Avangard Este transportat și lansat în spațiu utilizând, ca vector purtător și de lansare, o rachetă balistică SS-19. În serviciul activ (?)
Rusia HCM 3M-22 Zircon A atins o viteză de Mach-8. Programul se află în faza de testare
Rusia HCM Kh-47M Kinzhal Sistem hipersonic (MiG-31K+Kinzhal) cu rază medie de acțiune (1.000-3.000km). Viteza atinsă  a fost de Mach-10. În serviciul activ
Rusia & India HCM BrahMos II Proiect care își propune să atingă Mach-7 și care să poată fi lansată de la bordul navelor, submarinelor, avioanelor și lansatoarelor terestre. 2025-2028
India HGV HSTDV

(HyperSonic Test Demonstrator 

Vehicle)

Vehiculul hipersonic demonstrativ de testare

HSTDV este practic un avion demonstrativ fără echipaj echipat cu motoare cu ardere supersonică pentru atingerea vitezelor zborului hipersonic (Mach-6). Programul se află în faza de testare
China HGV Vehiculul planor hipersonic

DZ-ZF

Poate atinge viteze cuprinse Mach-5 Mach-10. Este transportat și lansat de rachetele balistice DF-17, DF-21 și DF-31. 2020
China HCM Racheta de croazieră hipersonică

DF-41

HCM derivată dintr-o rachetă balistică care poate transporta încărcături convenționale și nucleare. Poate executa manevre complexe în timpul zborului. Programul se află în faza de testare
 

 

Franța

 

 

HGV V-MaX

Véhicule MAnoeuvrant Expérimental

Vehiculul  experimental cu posibilități de manevră  

Dezvoltarea planorului se concentrează  pe manevrabilitate la viteze foarte mari și instalarea unei încărcături nucleare.  Va începe  testele în 2021
Franța HCM ASN4G (Air-sol nucléaire 4eme generation)

Racheta de croazieră hipersonică aer-sol din generația a IV-a cu încărcătură nucleară

Rachetă de croazieră hipersonică cu încărcătură nucleară care va înlocui actuala rachetă de croazieră cu încărcătură nucleară ASMP-A. 2035
Japonia HCM DMSJ (Dual-Mode Scramjet Engine)

Racheta de croazieră hipersonică cu motor scramjet mixt

 

Racheta urmează să atingă viteze între Mach-5 și Mach-15 și va transporta o încărcătură de luptă perforant-explozivă pentru penetrarea punților portavioanelor adverse și un cap de luptă exploziv de penetrare cu miez autoforjat – EFP (Explosively Formed Penetrator) pentru distrugerea țintelor terestre. În anii 2030
Japonia HGV HVGP (Hyper-Velocity Gliding Projectile)

Proiectilul planor cu viteză hipersonică

Vehicul planor lansat de la sol cu amprentă mică de radiolocație. 2026-2028
Brazilia HGV 14-X Vehicul planor hipersonic proiectat să atingă Mach-7 Mach-10. În faza de testare

Materialul a fost publicat, într-o versiune mai scurtă, în revista Știință și tehnică nr. 104/ aprilie 2021. 

Lasă un răspuns