Turcia – între S-400 și F-35

În aprilie 2017, Rusia semna cu Turcia un acord în valoare de 2,5 mld. $ pentru livrarea a două regimente echipate cu sistemele de apărare antiaeriană cu rază lungă de acțiune S-400 Triumf (codificare NATO: SA-21 Growler).

În competiție au mai fost vizate și sistemele americane MIM-104 Patriot, dar și cele chinezești HQ-19 (o versiune modernizată în China a S-300 rusesc). Tratativele cu China au eșuat în 2015 datorită neînțelegerilor privind drepturile de co-producție și transferul de tehnologie, dar și presiunilor din partea SUA și NATO.

Tranzacția cu Rusia a provocat însă controverse diplomatice în cadrul NATO și, evident, nemulțumirea SUA, care a scos rapid Turcia de pe lista cumpărătorilor de F-35, avioane pe care Ankara și le dorea pentru înlocuirea flotei de aparate F-16C.  

După cum se știe, achiziția a satisfăcut dorința președintelui Recep Tayyip Erdogan de a dota Turcia cu un sistem AA/antirachetă cu rază lungă de acțiune și a mulțumit pe deplin Rusia.

Dincolo de disputele politice între diferiții actori geopolitici, a realizat Turcia o tranzacție utilă pentru securitatea țării, achiziționând un sistem incompatibil cu NATO și cu performanțe încă discutabile? Este S-400 extrem de performant și dispune de capabilitățile menționate de ruși?

 

Pentru început trebuie să menționăm că fiecare regiment de S-400 este organizat pe două batalioane a câte 2 baterii de tragere, iar acestea fiind echipate cu câte patru platforme de transport și lansare verticală – TEL (Transporter-Erector-Launchers). Deci în total, un regiment de sisteme S-400 ar avea 16 lansatoare și poate lansa 64 de rachete antiaeriene.

Fiecare baterie de tragere dispune de un radar de conducere a focului și de angajare a țintelor aeriene 92N6E (codificare NATO: Gravestone), care se dispune la circa 120m de lansatoarele verticale, și de un radar de descoperire a țintelor aeriene 96L6, care se dispune la circa 500m de radarul 92N6E. Împotriva diferitelor ținte aeriene S-400 poate utiliza o gamă diferită de interceptoare: racheta cu rază foarte lungă  de acțiune 40N6E (cu o bătaie discutabilă de 400km), rachetele cu rază lungă de acțiune 48N6DM (bătaie 250km) și 9M96E2 (bătaie 120km) și racheta cu rază scurtă de acțiune 9M96E (bătaie 40km). Ultimele două tipuri de rachete se pare că nu au intrat în dotarea S-400.  

De regulă, pentru apărarea apropiată împotriva rachetelor de croazieră sau a munițiilor dirijate, S-400 rusești sunt integrate și protejate de diferite alte sisteme cu rază scurtă de acțiune, cum ar fi cel mixt tunuri/rachete antiaeriene Pantsir (codificare NATO: SA-22 Greyhound), Tor M-1/2 (codificare NATO: SA-15 Gauntlet) sau Buk M-2 (codificare NATO: SA-17 Grizzly). Niciunul din aceste sisteme antiaeriene nu va fi livrat Turciei în cadrul acordului semnat, iar până în prezent a fost confirmată livrarea doar a rachetelor cu rază lungă de acțiune 48N6 cu o bătaie de 250km(?). Deloc surprinzător, acordul nu include prevederi referitoare la transferuri tehnologice.

Raza de acțiune foarte mare cu care este creditată racheta 40N6E (recent introdusă în producția de serie) și eficacitatea acestora la aceste distanțe mari sunt cel puțin discutabile și trebuie privite cu oarecare suspiciune. La aceste distanțe, singurele ținte care pot fi angajate eficient sunt cele cu o manevrabilitate redusă și amprentă mare de radiolocație – RCS (Radar Cross Section), cum ar fi avioanele de transport, cele pentru realimentare în aer, sistemele de avertizare timpurie și control aerian aeropurtat – AWACS, etc).

O serie de publicații și studii occidentale au tratat cu suspiciune sau au combătut distanțele de tragere pretinse de ruși, în special în cazul rachetei 40N6E, arâtând că, în realitate, distanțele de tragere eficace nu depășesc 150-200km. Mai mult, mult mediatizatele declarații rusești că S-400 poate descoperi fără probleme avioanele cu suprafață redusă de reflexie (F-22, F-35 sau B-2) sau că este eficient împotriva țintelor aeriene care evoluează la foarte joasă și joasă altitudine (în special rachetele de croazieră) trebuie, deasemenea, privite cu multe rezerve, iar documentarea trebuie asigurată și din surse occidentale.             

F-35 JSF Lightining II este în prezent unicul avion de vânătoare-bombardament supersonic de generația a V-a, în producție, care îmbină armonios tehnologia stealth, radarul performant cu probabilitate mică de descoperire LPI (Low Probability Intercept) cu capabilitățile de fuziune și integrare senzorială.

F-35 dispune în serviciul activ de peste 350 de aparate (versiunile A/B/C) în cadrul forțelor aeriene/navale ale SUA, Israel(18 versiunea Adir, alte 32 urmează a fi livrate), Marea Britanie(15, alte 120 urmează a fi livrate), Norvegia(15, alte 30 urmează a fi livrate), Italia(9, alte 64 urmează a fi livrate), Japonia(12, alte 134 urmează a fi livrate), Australia (6, alte 84 urmează a fi livrate) și Țările de Jos(1, alte 28 urmează a fi livrate). Flota de F-22 Raptor mai dispune de 186 de avioane,  fiind doar în dotarea US Air Force.

Amprenta de  radiolocație (RCS) pentru F-35 Lightning II este în jurul valorii de 0,005 m2, iar pentru F-22 Raptor se situează undeva în zona 0,0001 m2 (cât o insectă!). Omoloagele lor din Rusia (Su-57) și China (J-20) au valorile RCS destul de mari, 0.4m2 (alții spun de 1m2) și, respectiv, peste 1m2.

Valorile RCS de mai sus explică, în parte desigur, de ce sistemele rusești S-400 Triumf dislocate în Siria nu au detectat prezența avioanelor F-35 israeliene (sau americane) în timpul misiunilor executate în spațiul aerian sirian.

Conform mai multor studii, radarul de conducerea focului și de angajare a țintelor aeriene 92N6E (un radar/baterie de tragere) poate detecta prezența acestor tipuri de avioane doar de la 34 km (F-35) și 21 km (F-22), distanțe extrem de mici, care se traduc prin timpi de reacție foarte mici și târzii pentru a permite tragerea oportună cu rachete antiaeriene.

Ținând cont că majoritatea armelor americane destinate neutralizării S-400 – cum sunt AGM-158A JASSM-ER (Joint Air-Sol Stand-off Missile-Extended Range/rachetă aer-sol lansată din afara razei de acțiune a armamentului inamic-cu rază extinsă) sau JDAM (Joint Direct Attack Munition/muniție pentru atac de precizie), se lansează de la distanțe considerabile (930km în cazul JASSM), dispun de mascare pasivă, dirijare sofisticată și traiectorie de zbor foarte joasă, mult lăudatele sisteme antiaeriene rusești, nu pot reacționa decât foarte târziu, și în cel mai bun caz, doar la câteva dintre rachetele lansate să le distrugă.

Așadar, S-400 este vulnerabil la atacuri de saturare cu rachete de croazieră (RCS 0,1-0,2m2), care zboară la mică altitudine, muniții dirijate de precizie, rachete-momeală sau drone. Această vulnerabilitate este confirmată indirect de ruși, tocmai prin dislocarea sistemelor pentru apărarea apropiată menționate mai sus. Iar un singur radar de conducerea focului și de angajare a țintelor aeriene 92N6E la o baterie de tragere (4 lansatoare) apare ca insuficient, fiind vulnerabil la bruiajul executat de avioanele de luptă radioelectronică (în special EF-18 Growler) sau lovirea cu rachete cu dirijare pe fascicul de radiolocație (vezi noua AARGM-ER). Fără radar bateria este ca și scoasă din luptă.

Se poate concluziona că, la momentul actual, avioanele din generația a V-a americane, dispun de avantaje clare și evidente într-un potențial duel cu S-400. Evident că SUA și NATO încearcă să păstreze prin orice mijloace aceste atuuri cât mai mult timp posibil.   

Dar în cazul materialului nostru, riscurile inerente ale achiziției de sisteme S-400 se referă în primul rând la programul (anulat de SUA) pentru procurarea a 100 de avioane F-35 pentru Turcia, necesare înlocuirii flotei de aparate F-16 C (158 exemplare).

Dacă Turciei i s-ar fi permis achiziția de avioane F-35 și efectuarea zborurilor în proximitatea S-400, radarul Gravestone ar fi putut executa diferite măsurători ale amprentei RCS a avionului, în special când acesta nu este echipat cu reflectoare radar (pentru mărirea RCS), cum ar fi în timpul, exercițiilor sau a zborurilor către și de la executarea unor misiuni de luptă.

Pericolul este deci ca Rusia să obțină acces la caracteristicile înregistrate de sistemul S-400 în timpul zborurilor cu F-35, altfel spus cum se comportă și performanțele S-400 vizavi de F-35 – o mină de aur pentru ruși. Ankara susține că bateriile S-400 vor fi operate doar de militari turci, dar aceasta pare mai debrabă intenția Turciei, care omite faptul că personalul rus va coexista cu militarii turci pentru pregătirea acestora, activități de sprijin ooperațional și întreținere a tehnicii și diverselor echipamente. Mai mult, în primii ani de utilizare, specialiștii ruși vor fi chemați pentru diagnosticarea și calibrarea radarelor.

Accesul la radarele 92N6E va permite Rusiei analizarea datelor înregistrate de acestea, inclusiv măsurători precise ale caracteristicilor F-35 în timpul zborurilor în mod stealth (nivelul maxim de mascare pasivă, pentru misiuni de luptă).

De-a lungul timpului, specialiștii ruși ar fi putut colecta și analiza cantități uriașe de informații despre F-35, cum ar fi performanțele radarului AN/APG-81 care echipează aparatul, din sectoare de cercetare/unghiuri sau în contexturi operaționale diferite. Înarmați cu datele din măsurători, constructorii ruși ar fi putut ajusta  software-ul sistemului pentru procesarea semnalelor de radiolocație sau adopta noi moduri de lucru pentru modularea frecvențelor radarului 92N6E pentru a asigura descoperirea, identificarea și distrugerea F-35, exploatând astfel la maxim vulnerabilitățile aparatului.  

În concluzie, rușii ar fi putut descoperi multe din secretele F-35 și ar fi putut moderniza sistemele antiaeriene pe baza informațiilor sensibile obținute. În contextul operațional descris mai sus, reacția SUA apare mai mult decât justificată.           

Dar achiziția de sisteme S-400 mai dispune și de un alt pericol la adresa securității statelor NATO. Sistemele antiaeriene, indiferent de origine, sunt valorificate la maxim când sunt integrate într-o rețea cu alte sisteme pentru a se completa reciproc și a schimba datele obținute pentru generarea, în timp real, a unei imagini cât mai complete a situației aeriene. Capabilitățile de fuziune și integrare senzorială sporesc eficacitatea sistemelor de apărare antiaeriană, cu condiția ca acestea să fie interoperabile. În acest sens, NATO dispune de o magistrală de date – Link 16 – care permite sistemelor să comunice între ele și să identifice diferitele amenințări aeriene, precum și să deosebească avioanele proprii (aliate) de cele inamice prin sistemul de identificare amic-inamic-IFF (Identification Friend or Foe).

Dacă NATO ar încerca integrarea sistemelor S-400 în arhitectura apărării antiaeriene a Alianței, ar fi necesar combinarea nedorită a Link-16 cu componentele S-400. Astfel, ajungem iar în situația când experții ruși ar fi chemați să facă armonizarea tehnică, dându-le posibilitatea să descopere (și) secretele Link-16. Apare deci, inevitabil, concluzia că S-400 nu poate opera decât în izolare, separat de celelalte sisteme ale NATO, creând o vulnerabilitate nu numai pentru Turcia, dar și pentru alte state membre din zona flancului de sud.

Se pare că bateriile S-400 vor fi dislocate în baza aeriană Murted,  unde au sosit primele componente ale sistemelor rusești, de unde vor asigura protecția palatului prezidențial al președintelui Erdogan, precum și a capitalei Ankara.

Este neclar totuși unde va fi dislocat cel de-al doilea regiment de S-400, existând trei variante în discuție. Prima ar fi în partea de sud-vest a Antaliei, de unde ar putea acoperi coasta Mării Egee, dar ar crește inevitabil tensiunile cu Grecia. Cea de-a doua variantă ar fi partea de est a Anatoliei, dislocare care ar putea fi interpretată ca ostilă de către Iran. Ultima variantă  ar putea fi coasta de sud de unde ar putea asigura acoperirea Ciprului, dar ar fi aproape de baza aeriană de la Incirlik, unde se află un numeros personal american. Indiferent de locație, S-400 este un  sistem mobil care se poate deplasa oriunde în zonele menționate.

Nu știm dacă Turcia a luat în considerare faptul că (și) S-400 este un team-player, care nu poate supraviețui singur într-un context operațional. Am menționat sistemele de apărare apropiată, vitale pentru supraviețuirea sistemului, de care însă Turcia nu va dispune. Există posibilitatea sau necesitatea achiziționării de avioane AWACS rusești pentru sporirea eficacității S-400 la distanțe mari de tragere, dincolo de orizont. Nu știm rezultatele analizelor și costurilor pe termen lung ale acestor achiziții sau de politica pe termen lung vizavi de Rusia, care apare ca o mare necunoscută (vezi confruntările din Siria sau Libia).

Fără îndoială S-400 Triumf este  un sistem antiaerian destul de bun în mâinile unui stat care le valorifică la maxim și le poate utiliza eficient – mă refer aici la Rusia și China care au teritorii vaste de acoperit și dispun de o rețea densă de sisteme antiaeriene integrate.

Turcia a încercat în final să-și asigure capabilitatea de apărare antirachetă prin achiziționarea unui sistem AA la cel mai mic preț de pe piață, dar fără sprijinul altor sisteme și fără a fi integrat în rețeaua NATO, factori pentru care tranzacția își pierde din valoare. S-400 va fi cumva benefic pentru că sistemul de apărare aeriană al Turciei – ca și în cazul multor state NATO – este centrat pe avioanele de vânătoare.                    

Utilă sau nu, achiziția de S-400, precum și cooperarea și apropierea nefirească dintre Rusia și Turcia, va marca însă mult timp de acum înainte relațiile și disputele dintre SUA/NATO și Turcia.

Sursă foto: Ministerul rus al apărării (S-400 Triumf)

Lasă un răspuns