LRASM + B-1B Lancer – antidotul flotei ruse de la Marea Neagră

Două bombardiere strategice americane de tip B-1B Lancer au desfășurat vineri, 29 mai, pentru prima dată, activități de antrenament în spațiul aerian al României împreună cu trei aeronave MiG-21 Lancer și un F-16 Fighting Falcon aparținând Bazei 71 Aeriană de la Câmpia Turzii și Bazei 86 Aeriană de la Borcea.

 

Misiunea bombardierelor B-1B se încadrează într-o serie de exerciţii la nivel global ale forțelor aeriene americane pentru demonstrarea capacității de dislocare rapidă și de lovire a obietivelor în orice regiune a lumii în cadrul noului concept – Dynamic Force Employment (”Dislocarea dinamică a forțelor”), care implică (și) executarea de zboruri neanunțate, în scurt timp, având ca scop menținerea potențialilor adversari (Rusia și China în primul rând) în stare de risc și de alertă permanentă. Deci o strategie flexibilă, predictibilă, împlementată prin zboruri impredictibile.

Însă, pe lângă scopul declarat de demonstrare a capacității de cooperare cu  forțele aliate și partenere în sud-estul Europei, există voci care susțin că cele două bombardiere strategice să fi avut ca misiune și antrenarea echipajelor în executarea de lovituri cu rachete antinavă cu rază lungă de acțiune – AGM-158C LRASM (Long-Range Anti-Ship Missile).

Întruchipare reală a conceptului de armă inteligentă LRASM dispune de anumite aspecte unice și beneficiază din plin de tehnologiile avansate care au stat la baza dezvoltării avioanelor ”invizibile” (în realitate, cu suprafață redusă de reflexie) pentru a ataca și scufunda navele adverse.

Derivată din rachetele de croazieră AGM-158 B JASSM și JASSM-ER (Joint Air-to-Surface Standoff Missile-Extended Range/rachetă aer-sol lansată din afara razei de acțiune a armamentului inamic – cu rază de acțiune extinsă) și dezvoltată de compania americană Lockheed Martin, LRASM este, paradoxal, prima rachetă antinavă americană dezvoltată în ultimele trei decenii și candidatul ideal destinat să opereze în zonele în care sunt dislocate capabilități rusești sau chinezești pentru blocarea accesului și interzicerea prezenței într-o zonă de interes strategic, denumite generic A2/AD (anti-access/area-denial), și unde GPS-ul nu este întotdeauna disponibil.

Dar ce o recomandă pe LRASM să fie ideală în a acționa în aceste teatre de operații ostile?

În primul dispune de o mascare pasivă superioară rezultat al aplicării tehnologiilor stealth, care au ca scop micșorarea amprentei de radiolocație, magnetice sau optice, reducerea emisiei de căldură și de radiații în infraroșu (IR) prin folosirea cvasigeneralizată a materialelor ușoare, composite și absorbante de radiații electromagnetice.

Forma și materielele din care este fabricată racheta, coroborate cu amprenta mică în infraroșu (IR) și senzorii de tip activ cu probabilitate mică de interceptare-LPI (Low Probability Intercept), ca și abilitatea sa de ataca țintele în mod autonom sau pe baza informațiilor recepționate de la alte platforme (sateliți, vehicule aeriene fără echipaj, avioane de control aerian, etc) fac din LRASM o țintă extrem de greu de descoperit și de doborât pentru sistemele defensive adverse.

În al doilea rând, are o rază de acțiune superioară rachetei Harpoon (peste 500 km), permițând lansarea de pe platforme situate în afara razei de acțiune a armamentului advers. LRASM poate fi lansată atât de la bordul navelor de suprafață sau submarinelor, cât și de la bordul unor avioane ambarcate pe portavioane sau bombardiere strategice, racheta fiind suficient de compactă pentru a fi compatibilă cu lansatoarele unor avioane, cum ar fi F/A-18 (2 buc.) sau bombardierul B-1B (24 buc.).

Există posibilitatea ca raza rachetei să fie extinsă la peste 1.500 de km, ceea ce face ca platformele de lansare să se îndepărteze și mai mult de raza de acțiune a armamentului advers.

Faptul că poate fi lansată de pe mai multe tipuri de platforme constituie un avantaj lesne de înțeles și în plus este programată să opereze în condiții de bruiaj intens, fără ajutorul semnalelor GPS. Iar inteligența sa nu se oprește aici, racheta dispunând de autonomie completă în descoperirea și lovirea țintei în parțile sale cele mai vulnerabile datorită capului său de căutare inteligent.

Sistemul de dirijare al rachetei se bazează pe un echipament special de măsuri de sprijin electronic-ESM (Electronic Support Measures) inițial dezvoltat pentru avioanele ”invizibile” din generația a V-a F-22 Raptor sau F-35 Lightinning II, care a suferit mai multe modificări și miniaturizări pentru a putea încăpea în capul rachetei. ESM poate colecta și analiza undele electromagnetice emise de radarele terestre și navale adverse.

Capul inteligent al rachetei poate scana o zonă întinsă în căutare de emisii radar. Datorită inteligenței artificiale de la bordul său, racheta poate detecta amenințările noi din calea sa, pe care le clasifică pentru ca apoi să se învârtă în jurul lor și să le evite pe cele periculoase.             

Ca să se poată apăra, nava adversă trebuie să țină radiolocatoarele pornite permanent pentru cercetarea spațiului aerian și a se putea apăra. Undele sale electromagnetice sunt însă captate și stocate de capul inteligent al rachetei, care determină astfel locația transmițătorului, iar LRASM se orientează spre navă.

Chiar și în situația, extrem de probabilă, ca legătura cu alți senzori și platforme de cercetare să fie bruiată, LRASM își va găsi ținta prin forțele proprii utilizând propriul radar. Imediat ce acesta va capta un semnal radar care se potrivește cu cele din baza sa de date în care sutn stocate modele de imagini 3D ale țintelor, LRASM va demara atacul, evitând inițial zonele periculoase și ținând cont și de sistemele de apărare ale navei descoperite.

La apropierea de nava adversă, odată cu intrarea în raza de acțiune a senzorului infraroșu de la bordul rachetei, LRASM va utiliza atât informațiile de la acest senzor, cât și cele ale radarului pentru a lovi nava în zona cea mai vulnerabilă (de exemplu, bateriile de rachete sau magaziile de muniție). Pe porțiunea finală a zborului către țintă LRASM se deplasează razant cu suprafața apei – poate opri utilizarea radarului dacă imaginea în IR rămâne clară și constantă – și va lovi nava inamică cu o viteză de aproape Mach1. Dacă ne gândim că LRASM are o încărcătură de luptă de aproape 500kg, efectul asupra unui distrugător de 9.000 de tone este catastrofal.    

Și chiar dacă vremea este nefavorabilă sau navă adversă dispune de o mascare pasivă superioară, LRASM tot o va găsi.

Nu numai că LRASM poate evita fără probleme amenințările din calea sa către zona de operare a grupării navale adverse, dar poate coopera cu alte rachete pentru a se infiltra și a demara un atac în masă, concentric, din mai multe direcții, ca un roi, saturând sistemele defensive ale navelor și în final să le scufunde, aducând elemente noi în cursa mondială a dezvoltării și luptei împotriva rachetelor anti-navă.

Această tactică de ”haită” a LRASM-urilor face ca atacul să fie și mai greu de stopat, deoarece aceste  rachete pot coopera, detectând mai ușor și mai exact emisiile radiolocatoarelor (prin triangulație) și comunicându-și datele obținute în timp real, totul într-o tăcere radio absolută. 

Astfel de arme inteligente, performante, au un preț pe măsură, costul estimat fiind de circa 3 mil. $/buc. Merită investiția? Dacă punem în balanță faptul că un distrugător cu un deplasament de circa 9.000 de tone (din China sau Rusia) costă peste 1 mld. $ sau o fregată modernă costă undeva între 350 mil. $ (Type 054 din China) – 670 mil. $ (FREMM din Franța) – 750 mil. $ (F-125 din Germania), reiese clar avantajul celor care dispun de o astfel de rachetă inteligentă. Desigur, LRASM nu este cea mai mare sau cea mai rapidă rachetă antinavă, dar cu siguranță este cea mai inteligentă și cea mai bine camuflată.  

După mai mulți ani, iată că SUA și aliații săi dispun de o capabilitate cu un potențial imens, la care se adaugă aceste bombardiere strategice B-1B Lancer, oarecum uitate, din care SUA mai dețin 66 de exemplare în două baze aeriene. Începând cu 2025, aparatele Lancer vor fi înlocuite cu noul B-21 Raider.

Iar faptul că bombardierele B-1B Lancer pot executa atacuri cu aceste rachete antinavă, la mare distanță de bazele proprii și din zone aflate în afara razei de acțiune a armamentului advers (ne referim la cele șapte baze care adăpostesc sisteme antiaeriene S-400 Triumf – vezi harta), este un aspect deosebit de important, poate decisiv, pentru țările aliate sau partenere de la Marea Neagră care dispun de capacități modeste de lovire împotriva navelor de suprafață ruse. Nu vom (re)începe discuțiile despre înzestrarea cu cele trei sisteme mobile de rachete pentru apărarea de coastă sau cele patru corvete multirol.

În prezent, flota rusă de la Marea Neagră dispune de circa 40 de nave de suprafață (fregate, corvete, vânătoare de submarine, dragoare, etc), inclusiv 5-6 submarine de atac cu propulsie diesel-electrică, dislocate în bazele navale din Sevastopol și Novorossisk.

Practic, două B-1B având 48 de rachete LRASM la bord pot, teoretic, decapita dintr-o singură lovitură (aeriană) flota rusă de suprafață, dar și alte obiective terestre (sisteme mobile de coastă Bastion P sau S-400), și astfel înclina rapid situația maritimă la Marea Neagră în favoarea NATO.

 

 

Sursă foto: Lockheed Martin (LRASM), Ministerul Apărării Naționale (F-16 escortând B-1B) și  Ministerul rus al apărării (Harta cu zborul din 29 mai).

Lasă un răspuns