Proiectele de dezvoltare a avioanelor de luptă din generația a V-a

În aprilie 1991 avionul F-22 Raptor al firmei Lockheed Martin a fost declarat câștigător al competiției în cadrul programului de dezvoltare al avionului de vânătoare tactic cu tehnologie avansată ATF (Advanced Tactical Fighter) al Forțelor Aeriene ale SUA (USAF). Încorporând masiv tehnologia stealth – folosirea cvasigeneralizată a unor materiale compozite pentru reducerea amprentei de radiolocație -, capabilitatea de fuziune și integrare senzorială, radarul performant cu probabilitate mică de descoperire LPI (Low Probability Intercept), precum și viteza de supercroazieră (fără postcombustie), F-22 Raptor, care a fost declarat operațional în serviciul activ al USAF în decembrie 2007 a devenit primul avion din lume din generația a V-a.

În octombrie 2001 prototipul X-35 al firmei Lockeheed Martin a fost declarat câștigător al competiției în cadrul programului comun al USAF și Forțelor navale ale SUA de dezvoltarea a avionului multirol JSF (Joint Strike Fighter) în dauna rivalului X-32 al firmei Boeing. În 2006 F-35 Lighting II a realizat primul zbor devenind unicul avion de vânătoare-bombardament supersonic în producție care îmbină armonios tehnologia stealth cu capabilitățile de operare în rețea cu alte sisteme.

În prezent, puține forțe aeriene se mândresc că au în dotare avioane din generația a V-a. După prăbușirea recentă a unui aparat aparținând Aripii 325 aviație  de vânătoare în zona de antrenament din  cadrul bazei aeriane Eglin din statul Florida, USAF mai dispune de 125 în unități operaționale din totalul de 186 F-22 Raptor.

F-35 JSF Lightining II este unicul avion de vânătoare-bombardament supersonic de generația a V-a în producție care îmbină armonios tehnologia stealth, radarul performant cu probabilitate mică de descoperire LPI (Low Probability Intercept) cu capabilitățile de fuziune și integrare senzorială.

F-35 se află în serviciul activ în cadrul forțelor aeriene/navale din SUA (peste 350 de aparate din versiunile A/B/C), Israel (18, alte 32 urmează a fi livrate), Marea Britanie (15, alte 120 urmează a fi livrate), Norvegia (15, alte 30 urmează a fi livrate), Italia (9, alte 64 urmează a fi livrate), Japonia (12, alte 134 urmează a fi livrate), Australia (6, alte 84 urmează a fi livrate) și Țările de Jos (1, alte 28 urmează a fi livrate). Cu peste 500 de avioane construite și peste 2.000 comandate, F-35 JSF Lightining II va domina incontestabil piața mondială a avioanelor de luptă în anii viitori.

În Rusia a fost operaționalizată prima escadrilă cu 12 avioane Suhoi Su-57, iar în China sunt încă modernizate primele 20 Chengdu J-20.

După cum se știe, ambele aparate americane au fost testate în misiuni de luptă. S-a demonstrat, destul de evident cred eu, că sistemele antiaeriene rusești dislocate în Siria nu pot detecta aparatele americane (sau israeliene) F-35 în primul rând datorită gradului superior de mascare pasivă. În prezent, amprenta de radiolocație – RCS (Radar Cross Section) a unui F-35 Lightning II este 0,005m2, iar pentru F-22 Raptor se situează undeva în zona 0,0001m2 (cât o insectă!). Omoloagele lor din Rusia (Su-57) și China (J-20) au valorile RCS destul de mari, 0.4m2 (alții spun de 1m2) și, respectiv, peste 1m2.   

Valorile RCS de mai sus explică, în parte desigur, de ce chiar și sistemele rusești S-400 Triumf (codificare NATO: SA-21 Growler) dislocate în Siria nu au detectat avioanele israeliene, și probabil nici pe cele americane, în timpul misiunilor executate în spațiul aerian sirian. Radarul de conducerea focului și de angajare a țintelor aeriene 92N6E (codificare NATO: Gravestone) care se află în dotarea  sistemelor S-400 Triumf (un radar/baterie de tragere) poate detecta prezența acestor tipuri de la 34km (F-35) și 21km (F-22), distanțe extrem de mici, care se traduc prin timpi de reacție foarte mici și târzii pentru a permite tragerea oportună cu rachete antiaeriene.

Cifrele explică de ce sistemele antiaeriene rusești – indiferent că vorbim de versiunile S-300 sau S-400 – au în continuare probleme în descoperirea la distanțe mari a avioanelor din generația a V-a americane F-35 și F-22.

Chiar și în lupta aeriană dincolo de raza vizuală – BVR (Beyond Visual Range), un alt produs intens mediatizat – avionul Su-35 echipat cu radar Irbis E- nu poate descoperi aceleași avioane americane decât de la distanțe mici – de 56km și, respectiv, 36km. Așadar, mascarea pasivă superioară (”stealth”) va rămâne un factor important în construcția de avioane și în lupta aeriană, în special într-un posibil  conflict armat de intensitate mare.  

În afara de SUA, Rusia și China, deși proiectarea și dezvoltarea unor avioane de generația a V-a necesită alocarea unor resurse financiare, materiale și tehnologice substanțiale, mai multe țări din lume și-au anunțat intenția de a construi noi avioane de luptă avansate în parteneriat sau prin eforturi proprii.

Pentru țările care din considerente financiare nu-și permit achiziționarea de aparate F-35, firme ca Dassault (Franța), Saab (Suedia) sau concernul multinațional Eurofighter (Germania, Italia și Spania) oferă avioane din generația a IV-a plus, cu capabilități din generația a V-a, cum ar fi Rafale, JAS-39 Gripen și, respectiv, Typhoon.

După stagnarea discuțiilor cu Rusia privind realizarea în cooperare a programului avionului de vânătoare din generația a V-a FGFA (Fifth Generation Fighter Aircraft), India s-a angajat în dezvoltarea unui proiect propriu de aeronavă din generația a V-a denumit AMCA – avionul de luptă mediu cu tehnologie avansată (Advanced Medium Combat Aircraft) care va fi fabricat de firma indiană Hindustan Aeronautics (HAL).

AMCA este destinat să înlocuiască flota de avioane Jaguar M/S (130 de exemplare) și Mirage 2000 H/I (45 de exemplare) din dotarea forțelor aeriene indiene. Proiectat să fie un avion bimotor, cu o greutate maximă la decolare de peste 29 de tone (din care 2 tone îl reprezintă armamentul dispus în compartimente interne) și o rază de acțiune de peste 2.800 km, se speră ca AMCA să efectueze primul zbor în anul 2032.

Cea de-a doua atracție a ediției cu numărul 53 a Salonului internațional aeronautic de la Paris (după macheta la scara naturală a viitorului avion de vânătoare din noua generație NGF – New Generation Fighter), desfășurat pe aeroportul Le Bourget în perioada 07-24 iunie 2019, a constituit-o prezentarea machetei viitorului avion de vânătoare TF-X al firmei turce Turkish Aerospace Industries (TAI).

Asemănător în multe privințe cu F-35 Lightning II, avionul este destinat să înlocuiască flota de 158 de aparate F-16 C din dotarea forțelor aeriene turce. Finalizarea prototipului este așteptată în 2023, primul zbor este programat să se desfășoare în 2025, iar în 2028 se speră ca avionul să devină operațional.

Directorul firmei turce a precizat la ceremonie că TK-X va fi un avion de generația a V-a – deși unii observatori străini se îndoiesc că industria aerospațială turcă va fi în măsură să fabrice un aparat atât de complex – și că practic Turcia va deveni a patra țară din lume care produce un astfel de avion (după SUA, Rusia și China).

TAI este în prezent în căutare de parteneri de colaborare pentru dezvoltarea acestui avion. După semnarea Acordului de înțelegere dintre Marea Britanie și Turcia în timpul vizitei Președintelui Recep Tayyp Erdogan din mai 2018, firmele britanice BAe Systems și Rolls Royce sunt așteptate să participe la proiect. Pentru faza inițială de cercetare/dezvoltare a programului TK-X au fost alocate deja aproape 1,2 miliarde euro (4,817 miliarde de lire turcești) fiind planificat să rămână în serviciu până în anul 2070.

Trebuie spus că TAI este partener în dezvoltarea F-35 fiind responsabilă de producerea fuselajului aparatului american fapt ce permite firmei turce să cunoască anumite detalii constructive. Oficialii firmei turce au prezentat la Paris câteva detalii privind motorizarea aparatului – modelul de la Paris fiind bimotor, una dintre cele trei variante propuse – viteza maximă, care poate atinge Mach 1,8 și despre raza de acțiune, evaluată la circa 1.100 de km. Website-ul firmei prezintă și alte caracteristici ale viitorului avion turc – mai cunoscut și sub denumirea Milli Muharip Ucak/Avionul de luptă național – lungime 21 m, anvergură 14 m, înălțime 6 m, greutatea maximă la decolare 27,2 tone și plafonul maxim 18.000 m. 

În privința armamentului avionul urmează să fie echipat cu racheta aer-aer cu rază lungă de acțiune Meteor (fabricată de MBDA) având o bătaie de 150 km. Ca și în cazul NGF, este posibil ca TK-X să aibă ca partener de zbor un avion fără pilot UAV Anka (Unmanned Aerial Vehicle) dezvoltat tot de compania TAI.

Tot o firmă turcă – ASELSAN – va fi responsabilă de dezvoltarea radarului cu rețea de antene fazate cu baleiaj electronic de tip activ AESA (Active Electronically Scanned Array) a sistemelor de zbor/navigație, a sistemului de cercetare/urmărire în infraroșu IRST (InfraRed Search and Track) și a altor echipamente de contramăsuri electronice și de autoapărare.    

Motivele inițiativei turcești nu sunt prea greu de descifrat, fiind legate fără îndoială de achiziționarea de către Ankara a sistemului de rachete antiaeriene rusești S-400 Triumf (codificare NATO: SA-21 Growler, bătaia maximă (discutabilă) 400 km) care urmează să fie operaționale în 2020 – și anularea vânzării celor 100 de avioane F-35 datorită posibilității compromiterii secretelor tehnologice încorporate în aceste aparate.

Japonia este și ea în cursa pentru dezvoltarea unor avioane avansate, desfășurând în aprilie 2016 primul zbor al avionului experimental cu tehnologie avansată X-2 SHINSIN (inițial denumit ATD-X Advanced Technology Demonstrator) produs de firma Mitsubishi, etapă intermediară care va conduce la realizarea viitorului avion F-3 din generația a VI-a.

Acesta va înlocui flota de avioane Mitsubishi F-2A (60 de exemplare) din cadrul Forțelor aeriene pentru autoapărare japoneze în anii 2030. Aparatul va fi asemănător din punct de vedere constructiv cu F-22 și va fi propulsat de două turboventilatoare cu post combustie XF9-1 fabricate de Ishikawajima-Harima Heavy Industries (IHI).

Tot în Asia, se remarcă programul bilateral KF-X realizat în colaborare de către firmele Korea Aerospace Industries și Indonesian Aerospace, care a fost anunțat încă din 2001 și ulterior amânat în anul 2010 din considerente financiare. În aprilie 2011, Coreea de sud și Indonezia au confirmat semnarea acordului de colaborare pentru dezvoltarea unui avion de generația a V-a (denumit inițial F-33). Indonezia, care va suporta 20% din costurile programului, speră să obțină 80 de bucăți din viitorul proiect care vor fi destinate înlocuirii aparatelor F-16 și Su-27 din dotarea forțelor aeriene indoneziene. La rândul său Coreea de sud speră să obțină 120 de avioane care să înlocuiască flota de F-16 din dotare.

KF-X va fi un avion multirol, cu suprafață redusă de reflexie, bimotor, viteză  de supercroazieră (fără postcombustie), echipat cu un radar AESA, armamentul dispus în compartimente interne și electronică de bord care să asigure fuziunea și integrarea senzorială – combinarea informațiilor provenite de la mai mulți senzori într-o structură de date.

Viitorul aparat, care va fi produs atât în variantă monoloc, cât și biloc, va fi echipat cu două turboventilatoare General Electric F414-400 și se speră că va avea o semnătură de radiolocație redusă – echivalentă cu cea a Eurofighter sau F-18 Hornet, dar mai mică decât a unui F-22 sau F-35 – care poate și îmbunătățită prin modernizări ulterioare.

Unul din motivele majore care determină aceste state asiatice să achiziționeze sau să dezvolte programe de avioane din generația a V-a îl reprezintă, fără îndoială, ambițiile Chinei de proiectare a puterii în zonă, intenții susținute de o creștere a cheltuielilor pentru  apărare.

Avionul de generația a V-a Chengdu J-20 destinat asigurării superiorității aeriene este un aparat cu suprafață redusă de reflexie, bimotor, care a intrat, în februarie 2018, doar în serviciul unei baze aeriene de testare și antrenament. Se estimează că va fi livrat Forțelor aeriene ale Armatei Populare de Eliberare după finalizarea echipării cu turboventilatorul cu tracțiune orientabilă de fabricație proprie WS-15 și care va dezvolta o tracțiune de 134kN.

Cu toate că beneficiază de multe din caracteristicile avioanelor din generația a V-a (obținute prin spionaj economic), J-20 este totuși considerat ca având caracteristici de mascare pasivă mai slabe comparativ cu F-22 și F-35 și încă nu dispune de capabilitatea vitală de fuziune și integrare senzorială a avioanelor  americane. Specialiștii în domeniu estimează că avionul prezintă performanțe bune într-o posibilă luptă aeriană apropiată WVR (Within Visual Range), dispune de o încărcătură de luptă mare și o rază de acțiune mare (doar cu combustibilul de bord).

Nu putem încheia fără să amintim de mult mediatizatul avion Su-57 care în 2018 a echipat prima escadrilă în cadrul Forțelor aeriene ruse. Totuși, după ce în iulie 2018 un oficial din cadrul Ministerului rus al Apărării a declarat că Su-57 nu are șanse mari să intre în producție de serie în viitorul apropiat, în luna mai 2019, Ministerul rus al apărării a anunțat că va plasa o comandă de 76 de aparate până în 2028, în valoare de 2,6 mld. $ (76 mil. $/buc.).

O analiză obiectivă a avionului rusesc relevă în primul rând că acesta nu dispune de gradul ridicat de mascare pasivă al omoloagelor F-22 sau F-35, fiind în general o dezvoltare a avionului Su-27 Flanker. Deși se știe că dispune de o manevrabilitate ridicată în lupta aeriană apropiată, radar puternic de frecvență joasă care lucrează în banda L – despre care se spune că ar putea descoperi avioanele stealth, dar fără a se menționa și de la ce distanță – și are la dispoziție racheta aer-aer cu rază scurtă de acțiune R-73 (codificare NATO: AA-11 Archer), în lupta aeriană de la distanță BVR (Beyond Visual Range) – scenariul cel mai probabil în prezent – există posibilitatea ca Su-57 să nu aibă nicio șansă în fața aparatelor occidentale dotate cu radare AESA, cu probabilitate mică de interceptare de către radarele adverse.

În acest scenariu, radarele occidentale, precum și sistemele electronice care asigură capabilitatea de fuziune și integrare senzorială din dotarea F-22 sau F-35, asigură avantajul esențial de a descoperi primele și de a urmări, în regim pasiv, aparatele rusești, fără a fi descoperite la rândul lor. Cu alte cuvinte, pentru a nu fi distrus, pilotul de pe Su-57 trebuie să descopere rapid, în regim activ, și de la distanțe mari aparatele occidentale, compromițându-și astfel poziția și permițând adversarului să-l descopere primul și să lanseze primul rachetele aer-aer spre țintă. Cu o mascare pasivă sub standardele omoloagelor americane, cu emisii mari în infraroșu, aparatele rusești nu se pot apropia prea mult de adversar – pentru a-și fructifica supermanevrabilitatea – fără a fi descoperite de la distanțe mari de majoritatea avioanelor avansate din dotarea NATO cum ar fi F-22, F-35, Rafale, Eurofighter sau ultimele variante ale F-15.

Chiar și când se ajunge în situația de susține o luptă aeriană apropiată, F-22 și Eurofighter pot zbura la altitudini mai mari și cu viteze constante mai mari decât aparatele rusești, factori la care se adaugă superioritatea rachetelor aer-aer METEOR și ultimele versiuni ale AIM-120 AMRAAM C 7/D (în privința razei de acțiune și a conservării energiei) față de rachetele aer-aer R-77 (codificare NATO: AA-12 Adder) din dotarea avioanelor rusești.

Faptul că Rusia se chinuie să introducă în producția de serie aparatul său de top – Su-57 – demonstrează în mod clar limitele și, cumva, eșecul industriei aerospațiale rusești de a dezvolta alte tipuri de aparate mai avansate decât variantele cunoscute ale MiG-29, Su-27 sau MiG-31, care și-au epuizat sau urmează să-și epuizeze potențialul de dezvoltare.

Următorii ani ne vor arăta cu certitudine care din aceste programe de proiectare și dezvoltare a unor avioane de generația a V-a lansate de diferite țări vor depăși obstacolele inerente – politice, financiare, tehnologice, etc – și vor ajunge în stadiul final al producției de serie.

 

Sursă foto: Turkish Aerospace Industries (Proiectul TK-X).

Lasă un răspuns