Programul nuclear iugoslav

O serie de documente declasificate ale CIA relevă faptul că în decembrie 1975 fosta Iugoslavie era pe punctul de a deveni o putere nucleară, dispunând de capabilitățile tehnologice și cantități suficiente de uraniu pentru fabricarea unei arme nucleare până în anul 1980.

În timpul Războiului Rece ambițiile nucleare ale Belgradului au fost monitorizate atent de SUA, informațiile cruciale despre stadiul programului nuclear al Iugoslaviei fiind obținute grație mai multor agenți recrutați de CIA în diferite instituții iugoslave.

Documentele declasificate, au fost primite și analizate de dr. Filip Kovacevic, un expert muntenegrean în politică externă americană care predă la Universitatea din San Francisco, în urma unei solicitări de informații de interes public adresată agenției americane în anul 2016. În urma solicitării, CIA a remis expertului un număr de opt dosare conținând 84 de pagini de documente declasificate – studii științifice, estimări și sinteze de informații, precum și alte rapoarte, datând din perioada 1957 -1986.

Documentele CIA arată că interesul iugoslav pentru dezvoltarea unui program nuclear au apărut în primii ani după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. În acei ani Iugoslavia era în centrul unei intense campanii de influențare din partea celor două mari superputeri mondiale, SUA și URSS.

Cu toate acestea, liderul iugoslav Iosif Broz Tito (1892-1980) a optat pentru o politică de nealiniere, refuzând să se alieze cu vreuna din cele două superputeri. În același timp Tito a început să exploreze posibilitatea creării unui arsenal nuclear care ar fi permis Iugoslaviei să-și mențină independența în timpul Războiului Rece. Surprinzător, planurile sale au fost sprijinite de către americani, care au invitat fizicieni atomiști și ingineri să studieze și să efectueze cercetări în domeniul nuclear la universități americane.

Mai mult, în 1952 SUA a trimis și echipe de geologi din cadrul Societății Geologice din America, instituție care, în cooperare cu omologii iugoslavi, a descoperit două depozite imense de uraniu pe teritoriul Sloveniei și Macedoniei, suficiente pentru a fabrica câteva bombe nucleare. Unul din documentele CIA, datat iulie 1979, arăta că numai depozitul din Slovenia putea produce anual 300.000 de tone de uraniu, cantitate suficientă pentru fabricarea a 300 de tone de oxid de uraniu, un combustibil nuclear.

În 1972 o companie americană din domeniul nuclear – Westinhouse Nuclear – a fost contactată de Belgrad pentru a construi prima centrală nucleară din Iugoslavia în regiunea Krsko din Slovenia. Lucrările la centrală au început în 1975, devenind operațională în 1981.

Dacă în anul 1958 CIA prognoza că Iugoslavia nu avea potențialul de a  produce singură o armă nucleară, lucrurile s-au schimbat subtanțial prin 1975 când analiștii americani erau convinși că iugoslavii erau din punct de vedere tehnologic și financiar capabili să fabrice o armă nucleară până în anul 1980. Într-unul din documentele CIA analiștii americani remarcau progresele uriașe înregistrate de iugoslavi în domeniul cercetării și producției nucleare în ultimii 15 ani, în parte și datorită sprijinului american. Totodată, se menționa faptul că Belgradul mai trebuia să investească fonduri suplimentare într-o uzină de procesare a uraniului și bineînțeles să proiecteze și să producă vectorul purtător al bombei către țintă.

Singura și marea necunoscută rămânea faptul dacă fosta conducere iugoslavă decidea să se alăture selectului club al puterilor nucleare, întrebare la care analiștii americau evitau să se pronunțe datorită caracterului impredictibil al deciziilor lui Tito, care, în decursul anilor, a cooperat atât cu Occidentul, cât și cu puterea sovietică pentru satisfacerea intereselor naționale.

Astfel, când Washingtonul a refuzat cererea iugoslavilor de a le furniza un reactor experimental, aceștia au cumpărat unul din URSS. Semnarea acordului cu SUA pentru construirea primei și unicei centrale nucleare s-a materializat în ciuda ofertelor sovietice. Era un joc abil practicat de Tito și corespundea strict intereselor sale naționale.

În final Tito a optat pentru întărirea forțelor sale convenționale, renunțând la ambițiile nucleare. Spre sfârșitul anilor ‘70, datorită problemelor de sănătate, rolul politic dominant al lui Tito s-a diminuat considerabil, la fel ca și interesul în programul nuclear.

Sursă foto: centrala nucleară Krsko (Slovenia).

Lasă un răspuns