#2 Veteranii români ai războiului din Afganistan. Povestea ofițerului care a ridicat o bază în deșertul afgan, din nimic

Am fost de trei ori în Afganistan. De fiecare dată a fost alegerea mea. Mi-am dorit să văd ce se întâmplă acolo. Auzeam și încă mai aud întrebarea: Ce căutăm în războiul altora? Sunt jurnalist şi am căutat răspunsul la sursă. România a decis să se implice activ în războiul din Afganistan într-o perioadă critică. Succesul de acolo a contribuit major la aderarea noastră la NATO, cea mai puternică alianță militară din lume, în care au fost acceptate doar 29 de țări. Cu siguranță că asta a contat și în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Dacă își imaginează cineva că am intrat în UE pentru că totul mergea strună…se înșală. Angajamentele luate de țara noastră pe plan extern au cântărit enorm. Marile puteri din Europa și de peste ocean s-au uitat la contribuția noastră. Există interese? Sigur! Sunt unele decizii greșite? Cu siguranță! Jocul de pe scena mondială e plin de compromisuri. Cum ar fi fost România astăzi fără NATO și UE? 

În ediția asta am decis să-l prezint pe maiorul Ciprian Vlad. Are 40 de ani. Este căsătorit și are o fetiță. Am auzit numai lucruri foarte bune despre el. Interviul de mai jos este lămuritor. A fost în trei misiuni în Afganistan și într-o misiune în Irak. Vlad mi-a povestit că a construit din nimic o bază militară într-o zonă periculoasă a Afganistanului, a fost atacat de nenumărate ori de talibani. Și-a pierdut un coleg pe front. A trecut prin momente grele sufletești.

Să-l cunoaștem mai bine pe Ciprian, veteran român al războiului din Afganistan.


Ce a însemnat pentru tine Afganistanul. Cum l-ai văzut din poziția de comandant de companie?

Au fost două misiuni în care am fost comandant de companie în Afganistan. Urma să mă mut dintr-un batalion de vânători de munte în care crescusem și care mă formase, într-un alt batalion, altă brigadă și chiar altă divizie, dar care urma sa fie trimis în cea mai dificilă zonă a provinciei Zabul: Shajoy.

Vestea m-a cam pus pe gânduri. Trecusem recent prin experiența „Afganistan” la comanda unei companii de manevră și nu mă simțeam deloc bucuros când mă gândeam că trebuie să mă duc din nou, ba mai mult, cu o subunitate cu totul nouă, cu militari pe care nu îi cunoșteam deloc.

În așteptarea ordinului de mutare, pe timpul unui exercițiu în Cincu, am avut o discuție cu cineva drag mie și mult mai în vârstă căruia i-am povestit că urmează să schimb unitatea . I-am spus că aș putea să am parte de o posibilă nouă experiență ca și comandant companie în Afganistan, fără să îi ascund îndoielile mele despre asta. Omul respectiv mi-a spus atunci : ”De ce vezi doar greutățile? De ce nu te gandești ca la o șansă? Țara îți încredințează o companie, 120 de oameni, ca să mergi cu ei la luptă. Câți crezi că au șansa asta?’’

Avea dreptate, comanda trupelor într-un teatru de război este o șansă pe care nu o are oricine. Plecând de la acest lucru, am tratat-o cu respect, respect față de subordonați, față de misiunile pe care le-am primit acolo. Comanda nu este o putere pe care o ai asupra unui grup de oameni, este o obligație pe care și-o asumă cel care este în acea poziție, o obligație față de subunitate, un set de îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinești la standarde înalte dacă vrei ca să te poți numi liderul acelei subunități, iar oamenii să aibă încredere în tine și să te urmeze.

Îmi imaginez că responsabilitatea este mare acolo. Care a fost decizia cea mai dificilă pe care ai luat-o ?

Totul e important într-o zonă de conflict, indiferent dacă este vorba de planificarea unor misiuni de rutină sau a unor operații complexe, de simpla organizare pentru misiune sau pur și simplu dacă alegi să mergi pe partea dreapta și nu pe stânga. Orice decizie te afectează pe tine sau militarii din subordine pe termen scurt sau lung. Sunt decizii care fac diferența dintre viață și moarte. Oricum, nu iei nicio decizie că așa ți se pare ție că este mai bine. Deciziile în armată sunt aprobate de cei care se află în eșaloane superioare, trebuie să se înscrie în niște limite, trebuie să urmeze niște direcții.

Îmi poți da câteva exemple ?

În 2008-2009, misiunile se executau cu mașini HMMWV, compania pe care o comandam avea 19 autovehicule în dotare (câte șase pentru fiecare pluton, plus unul la comanda companiei). Am reușit să îl conving pe comandantul de batalion că deși procedurile de la acel moment prevedeau ca plutoanele de infanterie să meargă în misiuni cu câte 6 autovehicule, 4 HMMWV-uri sunt destule pentru o echipă. În felul acesta putem câștiga o echipă în plus. Am primit aprobarea și din acel moment am câștigat un element de manevră în plus în aria de responsabilitate, crescând astfel nivelul de securitate. datorită faptului că acum doar 16 HMMWV-uri erau implicate în misiuni, reușeam și să odihnesc personalul  și să am o rezervă la dispoziție.

Tot în acea perioadă, aria de responsabilitate avea aproximativ 80 km lungime și vreo 20 km lățime, iar baza înaintată în care stăteam, LAGMAN, se afla în afara acesteia. O subunitate care pleca în misiune în aria noastră de responsabilitate, datorită faptului că trebuia să cerceteze fiecare podeț sub care se putea afla un dispozitiv exploziv improvizat, pierdea 6-7 ore doar pe drum ca să ajungă la capătul ariei, locul de unde trebuia să se întoarcă către bază. Noi nu reușeam să controlăm nimic din aria de responsabilitate, ieșirile noastre în misiune având un efect minim. Pentru a putea avea un impact în zonă, am primit aprobarea să executăm misiuni de câte 72 de ore în arie și astfel subunitățile să petreacă mai mult timp în posturi de observare și in interacțiunea cu localnicii, decât să ”curețe ” autostrada.

Această prezentare necesită JavaScript.

Care au fost cele mai grele misiuni ?

Cea mai importantă a fost o operațiune de asalt aerian, într-o importantă zonă de acțiune a insurgenților. Era la limita ariei noastre de responsabilitate și practic a regiunii de sud. Îmi aduc aminte că era acea perioadă a anului în care majoritatea oamenilor stăteau la gura sobei. Se întâmpla la începutul lui decembrie. Termometrele arătau temperaturi de -10° C ziua si -20 noaptea.

Dată fiind anvergura operației, numărul de militari implicati (140 in total), a mijloacelor de sprijin solicitate, impactul asupra populației (obiectivul cuprindea 4 sate), operația avea nevoie de aprobarea comandantului regiunii Sud, aprobare obținută în urma celor două briefing-uri susținute de mine în calitate de ground force commander(comandant al forțelor terestre).

În cadrul acestei misiuni, a existat un moment în care am luat decizia să solicit întroducerea forțelor de reacție rapidă. Infiltrarea la obiectiv s-a făcut undeva începând cu ora 01.00AM. 120 de militari (români și afgani) au fost aduși de elicoptere Chinook, fără să fie nici un incident pe timpul infiltrării. Pe la ora 05:00 dimineața, echipele de blocare de pe o anumită parte a obiectivului au început să fie atacate cu foc din mai multe locuri. În acest timp, eu solicitam sprijin aerian, dar fără succes. Nu au reușit să-i elimine pe cei care trăgeau în noi. La un moment dat, comandantul plutonului în sarcina căruia erau pozițiile de blocare atacate, îmi raportează un consum mare de muniție. Pentru a vedea exact situația, m-am dus la pozițiile atacate să vorbesc cu militarii.

Pentru a putea să întăresc echipele de blocare, fără să le slăbesc pe altele, am decis să solicit intervenția forțelor de reacție rapidă, cam 20 de militari (toți de la unul dintre plutoanele companiei). 

Intervenția celor 20 de militari, mi-a dat posibilitatea să întăresc pozițiile atacate și să cresc numărul de echipe care să scotocească obiectivul, fapt ce a dus la identificarea și neutralizarea a 12 depozite cu armament, ținute militare afgane, dispozitive explozive improvizate, reviste de propagandă insurgente, descoperirea unei locații unde se fabricau plăci de presiune pentru bombe artizanale, 2 cantități mari de canabis și reținerea a 8 insurgenți.

Ce simți atunci când iei o decizie care ii vizează pe toți militarii din subordinea ta? 

Au fost momente când deciziile luate de mine au modificat pe moment o stare de fapt cu care militarii din subordine erau obișnuiți și acest lucru le crea un oarecare disconfort și nesiguranță, dar am reușit să îmi impun deciziile și oamenii să le respecte. Am știut mereu că este decizia corectă, am luat decizii gândindu-mă la binele oamenilor, nu la confortul lor. Nu am avut greutăți în a recunoaște dacă am greșit undeva și am ajustat o decizie dacă a fost nevoie. Reușești acest lucru dacă prin decizia ta nu ceri altora sa facă lucruri pe care tu nu ai fi în stare să le faci, dacă nu ascunzi nimic și dacă tu ești primul care se supune deciziei.

Au fost momente în care ai fost nesigur ?

Greu de spus…Nesiguranța nu e unul dintre lucrurile care să mă caracterizeze pe mine ca și individ.  Au fost însă momente în care am simțit că este mai bine să fac eu anumite sarcini până m-am asigurat că sunt și alții care să le facă cel puțin la fel de bine. Așa puteam să stau liniștit că militarilor din subordine nu li se întâmpla ceva rău. Din acest motiv, în a doua misiune ca și comandant companie, datorită faptului că în proporție de 90{9eeaab45891d66ac1596fa4f47854da602f20d436b51200b35da90fecc6de246} din subunitate militarii erau foarte tineri, majoritatea abia veniți din școală, fără experiență în teatre de operații și doar cu ce au acumulat în perioada de pregătire, am executat mereu sarcinile cu riscul cel mai mare până m-am convins că militarii știu ce au de făcut.

Un moment greu a fost septembrie 2011, în timpul dislocării cu Batalionul 495.  Într-o perioadă scurtă de timp au avut loc o serie de incidente în urma cărora doi dintre colegii noștri au fost răniți (un militar american, membru al echipei EOD(dezamorsarea bombelor) care ne sprijinea și colegul nostru sublocotenentul (p.m) Leuștean, care a și decedat ulterior datorită rănilor), iar în cazul celorlalte incidente doar șansa a făcut să nu mai avem alte victime din cadrul subunității. În acea perioadă, incidentele se desfășurau cu așa intensitate că, practic, noi nu aveam timp decât să reacționăm la acestea. Stăteam mereu la hartă, analizam incidentele, încercam să găsesc soluții, nu înțelegeam unde greșesc, ce nu fac bine, ce trebuie să schimb. Însă,cu sprijinul comandantului şi al statului major am reuşit să planificăm acţiuni  prin care am stăpânit zona si am câştigat iniţiativa.

Ai construit în Afganistan baza Mescall din nimic, ai fost pus în situația dificilă să faci un cu totul nou. Cum a fost ? Cum e sa construiești o bază pe timp de război?

Comandantul Batalionului 21 Vânători de Munte, din care făceam parte, a decis aria de responsabilitate pentru fiecare companie, un lucru nou la acel moment forțele din provincia Zabul. Compania pe care o comandam a primit districtul Tarnak wa Jaldak. 

Aveam de acoperit o zonă foarte mare. Varianta adoptată de noi, cu misiuni de 3 zile , nu putea fi decât o soluție provizorie. O locație permanentă pentru noi în districtul Tarnak wa Jaldak era o necesitate și de aceea am încercat identificarea unui loc încă de pe timpul recunoașterilor, înainte de luarea în primire a misiunii.

Pe timpul unei astfel de recunoașteri a avut loc un incident în care HMMWV-ul în care se afla un maior pe care îl chema Mescall. A călcat pe o bombă artizanală. În urma incidentului, trei militari din Statele Unite și-au pierdut viața, printre care a fost și maiorul Mescall. Alți doi militari au fost răniți, printre care colonelul Pegulescu.

În momentul în care am început discuțiile despre o locație a unei mici baze de patrulare aveam deja un nume: Mescall

Locul l-am identificat pe o culme de unde putea fi supravegheată autostrada 1, localizată aproximativ la mijlocul districtului și de unde aveau loc multe atacuri asupra convoaielor ce tranzitau principala șosea a Afganistanului. Am reușit să identificăm proprietarii și să îi despăgubim pentru a nu avea probleme ulterior cu terenul.

Tot în acea perioadă au început lucrările la o altă bază în provincia Zabul. Majoritatea resurselor logistice se ducea acolo. Sprijinul nostru a venit din partea detașamentului canadian și am fost anunțat că avem materialele principale, adică bastioanele Hesco, ceva cherestea, concertină și un generator…am început să facem planuri.

Militarii din subordine nu așteptau cu mare nerăbdare începerea lucrărilor, preferau misiunile lungi, care deși obositoare, le dădeau posibilitatea să revină în baza unde aveau condiții de trai mult mai bune decât ce îi aștepta într-un loc unde o luai de la zero.

21 aprilie a fost ziua când cu un convoi am dus parte din materiale. Un elicopter Chinook ne-a adus un container de 20 t, care era plin de MRE (Meal Ready to Eat), rații de hrană conservate care au însemnat hrana noastră pentru următoarele 2 luni și jumătate.

Habar nu aveam despre construcții, despre folosirea barierelor Hesco, nu aveam alte planuri decât o schiță desenată de mine cum aș vrea eu să arate baza. M-a ajutat mult experiența petrecută în Basra, Irak, unde focul indirect asupra bazei era ceva la ordinea zilei și știam problemele cu care ne confruntasem acolo, așa ca am încercat să iau totul în calcul.  Deși eram o subunitate de infanterie și nu de geniu(militari specializați în construcții), fără utilaje, altele decât lopata, fără să avem resursele asigurate în totalitate, am reușit să ridicăm o construcție pătrată care avea aproximativ 125 metri pe fiecare latură, cu corturi pentru personal, poziții de tragere pentru aruncătoarele de 120 mm și 82 mm, buncăre, rampe pentru tehnică pentru a putea trage peste Hesco, turnuri de pază, un turn mare care supraveghea totul și care ne permitea ca pe timpul zilei să folosim mai puțini militari pentru siguranță, depozit pentru muniție și împrejmuire de concertina pe trei rânduri.

Ușor, ușor, baza Mescall a prins formă. La fiecare 24 de ore, jumătate din militari erau la muncă și jumătate la siguranță. Cei care erau la muncă, noaptea se odihneau și a doua zi intrau la siguranță. Condițiile de trai erau așa de grele, încât “te trimit în Mescall” devenise amenințarea obișnuită a comandantului regiunii Sud. Am dormit cam 2-3 săptămâni doar în mașini și apoi în corturi fără să beneficiem de aer conditionat, din cauza asta mulți se odihneau în buncăre pentru că era mai răcoare. Singurul aparat de aer condiționat care îl aveam, îl foloseam în colțul din punctul de comandă unde erau stațiile radio, ca nu cumva să se ardă din cauza supraîncălzirii. Apă nu am avut acolo, alta decât cea de băut, așa că igiena o făceam cu șervețele umede. Hrană caldă nu puteam asigura, nu aveam unde să păstrăm alimentele și nici unde să gătim în condiții de igienă. Praful devenise parte din pielea noastră și cu toate greutățile acestea am reușit cam în două săptămâni să facem baza funcțională.

Îmi amintesc că unul dintre generalii care a vizitat baza mi-a zis ceva de genul “Căpitane, am umblat mult prin Afganistan, dar loc mai de rahat ca ăsta și condiții mai grele eu nu am vazut și cu toate astea tu încă zâmbești.” și eu i-am răspuns “dacă eu aș plânge, oamenii mei ce ar trebui să facă?”.

La câteva zile după începerea lucrărilor, pe timpul nopții, locația a fost atacată, dar noi am avut câștig de cauză ,în primul rând , datorită poziției dominante a terenului. Cu siguranță momentele acelea de început au rămas în mintea mea și a colegilor ca referință pentru orice lucru greu. Eu personal, ori de câte ori am trecut de atunci prin momente în care să am lipsă de hrană, să nu am apă să beau, să nu am cum să mă spăl, să îmi fie cald, să nu mă pot odihni, mă gândeam la baza Mescall și ziceam “A fost mult mai greu!“.

După o astfel de experiență cred că poți să dai sfaturi. Ce le spui ofițerilor mai tineri care sunt puși în postura de lideri ?

Să fie corect. Să își construiască un set de reguli, de principii pe care să le facă cunoscute celor din subordine și să se țină de ele, chiar și el și chiar și de lucruri mărunte. Nu poți să ceri unui subordonat să fie echipat cu raniță și tu să ai un rucsăcel, nu poți să îi pretinzi un anumit tip de ținută și tu să ai una atipică.

Să fie conștient că nu deține adevărul absolut. Chiar și liderii mai greșesc și nu este o rușine să te corectezi dacă e cazul. Să nu ceară de la oameni lucruri pe care ei nu le poate face. Dacă vrei ca ei să se cațăre pe un traseu dificil, demonstrează că și tu ai făcut asta. Nu trebuie să o faci zilnic, dar subordonații trebuie să fie convinși că tu ești în stare să faci ceea ce fac și ei. Să fie mereu printre subordonați. Nu trebuie să dormi neapărat în același pat, dar trebuie să fie printre ei, să îi cunoască, să știe ce probleme au. Să fie mereu optimist. Un lider pesimist nu aduce nimic bun. Să fie el…falsitatea o să fie taxată fără îndoială.

Îi mulțumesc maiorului Ciprian Vlad pentru acest interviu. Sunt multe povești la fel de impresionante pe care voi încerca să le scot la lumină în edițiile următoare.

Nota: Fotografiile din articol sunt din arhiva personală a maiorului Ciprian Vlad.

 

11 Comments

  1. Respect domnului Mr.Vlad Ciprian comandantul meu in timpul construirii bazei Mescall……am fost acolo atunci si am muncit cot la cot…..nr-am bucurat si am plans impreuna……R.I.P. Sg.mj CHIRA CLAUDIU……

  2. ”De ce vezi doar greutățile? De ce nu te gandești ca la o șansă? Țara îți încredințează o companie, 120 de oameni, ca să mergi cu ei la luptă…….lupta cui? si…pentru ce?……..te-ai si vazut un mic Dumnezeu…….120 de oameni in mana ta

  3. “Căpitane, am umblat mult prin Afganistan, dar loc mai de rahat ca ăsta și condiții mai grele eu nu am vazut și cu toate astea tu încă zâmbești.”………pe bune?poti numii aici generalul care a facut afirmatia asta?

    • Mr Petre (Patrick) Luca

      Iti spun eu : generalul de brigada Hook la timpul acela loctiitorul pentru operatii al RC South. Eu l-am adus acolo. Vezi ca are pagina le Linkedin e consultant acum. Poti sa-l intrebi.

  4. locația a fost atacată, dar noi am avut câștig de cauză ,în primul rând , datorită poziției dominante a terenului……….wow……ma mir ca nu datorita deciziilor tactice si spiritului de luptator,declinatia magnetica a locatiei? etc etc etc

  5. Terrasapiens

    Semper Gloriosi…..semper praesto….si pt cei care cred ca Romania nu inseamna nimic !…I’ve been there…..close to living hell and “home” for soldiers. …

  6. Un ex caporal

    Am fost acolo atunci când Leustean ă sări în aer pur si simplu. Noi de fapt nici nu trebuia sa ajungem pe locul ala, dar na Cpt Vlad ă mobilizat in tineri noștri sublocotenent o concurență nemaivăzut. Fie care dintre comandanți de plutoane vroia sa fie pe primul loc. Pe spinarea noastra bineinteles. Nu îl blama pe acest Ciprian Vlad bravo lui pentru ce a facut. Dor zic asta nu mai dati si interviuri ca oricum suntem la pământ. Da despre 100 de milioane pe care noi toti militari am donat o pentru ajutorul familiei lu Leustean pentru a putea merge la el in germania si pe care un anume Pegulescu Augustin ă folosito in cumpararea unei proteze de picior performante de ce nu spuneti nimik domnu Vlad Ciprian. Pentru ca ati facut manevre impreuna de aia! Cine stie se pare ce vb stie…. un fost caporal

    • Mr Petre (Patrick) Luca

      Poti sa spui cu mana pe inima ca in acea misiune ofiterii nu au fost langa oamenii pe care i-au condus ? Nu au fost expusi aceluiasi risc ? Nu au facut zeci de kilometri cu voi pe jos ? Nu au facut toate operatiile in fruntea subunitatilor ? Daca tot esti ex-caporal spune chestiile astea cu mana pe inima ca oricum nu mai ai nimic de pierdut. Eu unul am un mare respect pentru toti camarazii din compania de la Tm. Comandantul vostru de companie nu merita acuze nefondate.

    • Ciprian Vlad

      Draga domnule ex caporal,
      Tind sa cred ca nu esti cine te pretinzi…cu siguranta nu ai fost acolo cum pretinzi si nu cred ca ai fost in companie cu noi. Sa iti spun de ce:
      1. Daca erai in companie cu noi, nu te-ai fi exprimat asa plastic la incidentul in urma caruia si-a pierdut viata un camarad;
      2. Comandantii de plutoane erau locotenenti si nu sublocotenenti;
      3. Daca erai de la noi din companie stiai ca plutoanele aveau zone de responsabilitate diferite si ca unele erau mai periculoase si altele mai usoare. Nu imi amintesc ca unul dintre comandantii de plutoane sa vina sa ceara mai multe misiuni doar ca sa il ajunga pe altul la numar de incidente. Pe tema asta chiar am avut discutii cu comandantul care imi cerea sa rotesc plutoanele astfel incat sa nu fie tot aceleasi subunitati implicate in misiunile mai grele…eu refuzam mereu cu gandul ca cei cu experienta in zona respectiva aveau mai multe sanse de reusita.
      4. Daca erai de la noi din companie stiai ca in punctul de comanda al companiei, cum intrai, in partea dreapta, pe perete, se aflau tabele cu evidenta misiunilor pe oameni, pe care ajutorii comandantilor de plutoane le completau mereu ca sa nu apara discutii si sa nu sarim pe cineva de la odihna;
      5. Spui ca „Noi de fapt nici nu trebuia sa ajungem pe locul ala”, dar echipa din care facea parte Leo, nu trebuia sa ajunga niciunde, era o pozitie statica care trebuia sa sprijine o alta echipa din acelasi pluton. Probabil stii ca dupa fiecare incident cu victime toate ordinele de actiune, planificari ale misiunilor, jurnale ale statiilor din TOC, care sunt documente inregistrate si semnate de mai multe persoane, inclusiv cei din subunitate, se trimit in tara unde cineva le analizeaza…tocmai pentru a se convinge lumea referitor la vinovatia cuiva. Daca tu erai parte din plutonul respectiv, trebuia sa fie si semnatura ta acolo..de ce nu ai declarat nimic referitor la acest aspect in notele explicative care se iau tuturor celor implicati in incident si care pleaca in tara cu acelasi scop?
      6. Au existat sume de bani care au fost donate de catre militari din Zabul, nu doar din companie…sume care nu au fost solicitate de catre mine sau cineva din cadrul unitatii, ci pur si simplu asa e cutuma…sumele respective au ajuns la noi la subunitate, dar nu a existat niciodata o singura persoana care sa gestioneze banii respectivi. Daca erai de la noi din companie stiai ca a fost mereu un grup de persoane care a gestionat banii si de cate ori s-a luat o hotarare referitoare la cheltuieli sau mod de pastrare, s-au intocmit procese verbale, s-au semnat de catre toti din grup si inclusiv de comanda unitatii, pentru a exista transparenta. Din grupul respectiv am facut parte deoarece eram comandatul subunitatii, dar au fost si subofiteri si caporali, inclusiv verisorul lui Leo, tocmai pentru a nu exista suspiciuni, deoarece sumele erau destul de consistente. Din banii respectivi s-a sprijinit familia pe timpul cat acesta era spitalizat in Germania si in tara, s-au platit anumite cheltuieli de inmormantare, s-a ridicat monumentul din cazarma Batalionului 32 Infanterie, iar sumele ramase au fost donate unei asociatii ale militarilor pe baza de chitanta…Ca ulterior din banii respectivi, un alt militar ranit tot in Afganistan a putut sa isi schimbe o proteza, nu vad unde este problema…banii nu au fost donati pentru nimic altceva decat pentru a-i folosi unui camarad ranit la acea vreme ca sa treaca mai usor peste ce urma, iar daca pentru el nu se mai putea face nimic noua ni s-a parut normal ca alti militari raniti sa poata beneficia de acesti bani. Pentru toate cele de mai sus, am avut inspiratia de a pastra originalele chitantelor si proceselor verbale si bine am facut, deoarece am fost pus in situatia sa justific sumele respective si nu a fost nimic de ascuns.

      Asa ca te rog sa iti duci luptele tale cu anumite persoane sau idei in alta parte si ma scutesti de niste acuze nefondate.

  7. Interviuri cu acelasi limbaj blocat depasit, fara a transmite acea relaxare tipica omului cu sufletul impacat. Probabil aveti si dumneavoastra ceva scheleti prin dulap si ati dat/facut acest interviu ca o forma de CV si de exemplificare a expresiei „vb mult dar nu spun nimic”. Ofiteri la apelul bocancilor……si cacati pe ei cand suiera gloantele. Va astept dincolo de Nistru sa pleanim dovlece de rusnaci sau prin moloz sa pocnim musulmani…..

Lasă un răspuns