#1 Veteranii români ai războiului din Afganistan. Povestea unui luptător din Forţele Speciale.

Era vară, destul de cald. Aveam în minte să fac un reportaj ieșit din comun, ceva nemaivăzut. Într-o seară, am văzut un documentar pe National Geographic despre procesul de selecție prin care trec militarii care vor să facă parte din unități de forțe pentru operații speciale. Erau date mai multe exemple din SUA, Marea Britanie, India şi Mexic. Materialul era foarte bine realizat, cu multe detalii și imagini spectaculoase. M-am întrebat dacă avem și noi aşa ceva. Am aflat că da și am primit OK-ul pentru filmarea unui material la unitatea Forţelor Operaţii Speciale de la Târgu Mureş, Batalionul 610 Operaţii Speciale. Am fost printre putinele echipe de filmare civile care au făcut un reportaj despre procesul de selecție pentru forţe speciale. A mai filmat in 2005 Alina Grigore, pe atunci reporter la Realitatea TV.

Asta e un scurt istoric pentru a înțelege de ce am făcut interviul de mai jos. Acolo am cunoscut una dintre cele mai vechi echipe de forte speciale din Armata Română. O echipă greu încercată, care a pierdut în luptă persoane dragi. Mihai, militarul care a vrut să-mi răspundă la întrebări, era om de bază, instructor pentru viitorii luptători. Acum nu mai e în structuri. A decis să urmeze altă carieră. Este un VETERAN al războiului din Afganistan și deschide seria unor interviuri cu astfel de oameni. Vom întâlni aici militari care mai sunt încă activi.Primii lideri militari români ai războiului din Afganistan.

Când ai fost pentru prima dată într-un teatru de război/zona de conflict? Iți mai amintești exact ziua?

Îmi amintesc perfect ziua aceea şi nu neapărat evenimentele zilei, ci mai degrabă trăirile şi emoțiile ce mă încercau în acele momente. Ne-am îmbarcat de pe Aeroportul Otopeni via BAF (baza militară Bagram ), Afganistan. Am ajuns, evident, noaptea. Eram cu toții destul de obosiți după o călătorie relativ lungă, însă se putea citi nerăbdarea, curiozitatea, emoția de a ajunge în acel loc. Trecusem cu toții printr-o perioada de pregătire dificila în care am încercat sa mitizam toate evenimentele în fața cărora am putea fi puși pe perioada misiunii, iar faptul că am ajuns acolo ne dădea un veritabil sentiment de mândrie. Meritam să fim acolo, eram pregătiți pentru misiune. De la aeroport, am fost preluați de către Comandantul Detașamentului Întrunit de Forte pentru Operații Speciale pe care aveam sa-l schimbam. Acesta ne-a condus în baza unde erau dislocate Forțele Speciale Americane. Nu am prea dormit noaptea aceea, nici ceilalți băieți nu au prea dormit.

La câteva zile ne-am îmbarcat într-un avion Hercules cu destinația Firebase-ului (bază temporară de mici dimensiuni de unde se acordă suport trupelor ) care avea să devină casa noastră pentru următoarele luni.

Foto: @Batalionul610/facebook

Poți să-mi descrii atmosfera ?

Zborul a fost relativ scurt însă foarte interesant, am simțit fiecare curbă de nivel, era pentru prima oară când zburam tactic cu un avion Hercules. Am aterizat repede și brutal. După aterizare, la preț de câteva secunde după ce avionul s-a oprit din mișcare, s-au deschis ușile și i-am văzut pe colegii noștri din echipa ce tocmai își încheiase rotația (misiunea de șase/nouă luni). Totul a fost pe repede înainte. Beznă, zgomotul motoarelor, lumini roșii de la lanterne, aerul sufocant amestecat cu gaze de la kerosenul ars și oameni care strigau „Let`s go, let`s go, the plane has to leave!”. Am rămas pe aerodrom privind avionul decolând, știam ca va veni numai după 6-7 luni după noi. Era un sentiment străin pentru mine, unul cu care aveam sa ma obișnuiesc o dată cu trecerea timpului.

Cât de mult te schimbă munca într-o astfel de zonă?

Experiențele într-o zona de război își pun amprenta pe fiecare dintre noi, într-un fel sau altul. Te maturizează, repede, foarte repede, iți schimba prioritățile și te face să apreciezi mai mult viața în sine. Fiecare rotație aici e altfel, și te schimbi de fiecare data. Unele rotații sunt mai ușoare și te întorci acasă aparent neschimbat altele sunt mai grele, iar reintegrarea în viata de-acasă nu e mereu ușoara. În Romania PTSD (Post Traumatic Stres Disorder) este un subiect destul de evitat de către oficialii ministerului, dar acesta este o altă temă. Toți cei care am fost acolo vom trăi pentru restul zilelor noastre cu acele amintiri, unele frumoase altele….. Au fost și vor fi zâmbete și lacrimi, într-un amestec pe care doar care cei care vor trece prin astfel de experiențe îl vor înțelege. La fiecare rotație lași o parte din tine acolo, acum depinde de fiecare cum își gestionează sentimentele și emoțiile.

foto: maior Dan Crisan, Revista-Fortelor-Terestre

Ce impact au avut evenimentele asupra ta? Poți să-mi povestești unul?

Au fost multe evenimente care și-au pus amprenta asupra mea, însă există un moment anume și e mai degrabă un dialog cu mine însumi. Ma aflam într-un HMMWV la mitraliera din spate, ultima mașina din convoi, era sâmbăta noaptea. Undeva în depărtare s-au auzit focuri de armă, nu puteam să zic dacă erau înspre noi. Gândul meu a fost: „E sâmbăta seara și toți prietenii mei sunt acum ieșiți în oraș, iar eu sunt aici înecându-mă cu praf, neștiind dacă asta e ultima mea zi sau nu…” a fost un gând iute care a durut pentru o secunda, apoi am acceptat și am zâmbit. Era noapte și nu mă vedea nimeni. Dar într-o secunda am acceptat ceea ce sunt și ceea ce urma să devin. Eram împăcat cu alegerea mea.

La ce te gândeai atunci când trebuia să depășești momente critice? Cum arata un moment critic acolo? Cât de mult ai forțat limitele?

În momentele critice acționezi exact cum te-ai pregătit să acționezi. În acele momente intervine un mecanism care îți pune în funcțiune toate abilitățile dezvoltate pe durata antrenamentelor. În miimi de secunda îți calculezi șansele și iți creezi un curs de acțiune. Experiența își spune cuvântul în acele momente.

Ne aflam într-una dintre cele mai periculoase văi din Afganistan, cu scopul de a ne întâlni cu liderul unuia dintre satele aflate la intrarea în vale. Știam din rapoarte că după trecerea de un anumit punct, alte unități care ne-au precedat au intrat în contact cu inamicul. Am intrat în vale cu convoiul compus din mașini atât din partea coaliției(trupe NATO și partenere) cât și a politiei afgane. Conform cursului de acțiune ales după planificare, un prim grup format din 2 vehicule de lupta ale coaliției și una a politiei afgane se poziționa astfel încât să protejeze convoiul de mașini care intra în sat. Drumul spre acea poziție era de lățimea unei mașini și șerpuia spre baza unui mic deal, urmând apoi să urce spre poziția finală. Primul grup a reușit sa coboare până la jumătatea dealului, atunci s-a deschis focul asupra noastră. Au tras cu tot ce au avut: mitraliere, AG7. Am răspuns cu foc imediat, însa nu fost îndeajuns, grupul de la jumătatea dealului a rămas blocat pentru că polițiști afgani au părăsit mașinile care nu erau blindate, iar focul s-a concentrat asupra lor. Eu și cu Gogu(colegul meu) ne-am târât, sub focul inamicului, până la marginea dealului pentru a vedea mai bine unde este poziția exacta a mașinilor blocate. A durat o secundă până să decidem, tacit, că trebuie să coborâm. În momentul acela m-am întors spre Crapu, unul dintre medicii detașamentului, și i-am spus „trebuie sa coborâm”. Era o coborâre de vreo 40-50 de metri, foarte abruptă. Am cerut foc de acoperire și am sărit. A fost cea mai rapida coborâre pe care am făcut-o vreodată, în spatele meu a venit Gogu și Crapu. Am ajuns toți trei la mașini și am început sa direcționam mașinile astfel încât sa ii scoatem pe băieții din vale. Ne-am întors cu toții! A fost o zi buna, din care am avut cu toții de învățat. Au mai urmat altele ca asta…

Prietenia. Cat de mult contează?

Am avut onoarea și plăcerea de a face parte din unul dintre cele mai bune Detașamente de Forțe Speciale pe care le are Armata Română, ROU ODA 112 PHANTOMS. Un detașament de care am fost și sunt mândru, cu care aș fi mers la capătul lumii, iar ei m-ar fi urmat. Relația dintre noi nu mai poate fi numită prietenie. E mai mult decât atât. Orice militar iți va spune despre frații lui de arme același lucru. Chiar și după câțiva ani după ce am ales să mă retrag din sistemul militar, cei mai buni prieteni fac parte sau au făcut parte din acel detașament. Aici aș vrea sa le mulțumesc lui Bobo, Gogu, Gabi, Crapu, Motu, Sz-u’ și celorlați băieți pentru momentele frumoase și experiențele deosebite pe care le-am trăit împreuna. Au fost momente grele și momente frumoase peste care am trecut cu un zâmbet pe fata…La plecarea mea din unitate ca și Contractor Civil, Bobo mi-a spus: „ Du-te liniștit, dacă te răpesc, venim noi după tine”

Ce fel de obiective personale iți stabileai când plecai intr-o misiune dificila?

Nu mi-am pus niciodată obiective personale, cu toții ne doream sa ne întoarcem cu bine. Obiectivele misiunii, bine stabilite, erau cele care primau. Eu, cel putin, nu am avut obiective personale altele decât cele care derivau din obiectivele misiunii.

Cum interacționai cu populația locala?

Noi, ca și detașament de Forțe Speciale interacționam foarte des cu populația locală, în toate modurile posibile. Am organizat misiuni medicale, în care medicii noștri împreună cu medici militari din SUA, Cehia, etc am mers în sate îndepărtate și am acordat asistență medicală. Medicii noștri au consultat toți membrii acelei comunități, inclusiv copii cu nevoi medicale. Am băut ceai cu lapte de capra și am mâncat pâine împreuna cu bătrânii satului. Am stat și am mâncat împreună cu „cucii”(beduini). Unii dintre ei știau unde este România, mereu mă uimeau cu ințelepciunea de care dădeau dovadă. Împreună cu partenerii și colegii afgani am reconstruit acoperișul unei școli care mai avea putin și se prăbușea peste copii. Am ajutat la reabilitarea unui puț.

Într-una dintre operațiunile avute în comun cu politia afgană am mers într-un sat unde au ieșit foarte multi copiii pe străzi. Ne priveau foarte curioși, atât pe noi cât și vehiculele de lupta. Nu aveau curaj sa se apropie…și atunci mi-a venit minunata idee – L-am chemat pe Bobo si i-am dat o cutie cu batoane de ciocolată. L-am rugat să le împartă copiilor pentru că eu aveam altceva de făcut. De obicei aveam ceva în mașini pentru a le da copiilor prin satele prin care treceam. În vreme ce Bobo se apropia de un grup mai micuț de copii, eu m-am îndreptat spre grupul cel mare și am strigat DELTA RASEI! (Veniți aici!) în momentul acela, în jur de 10-15 copii au început sa alerge spre Bobo pentru a primii un baton de ciocolata și o sticla cu apa….a fost foarte distractiv sa-l vedem pe Bobo asaltat de grupul acela gălăgios de copii. Ne-am distrat pe seama lui, însa am fost bucuroși sa vedem ca am resuit sa aducem zâmbetul pe fata acelor copii.

Ce regreți?

NIMIC!

Cinci lucruri pe care le-ai învățat după experiențele în zonele de conflict.

  • Nimic nu este imposibil. Tu ești singura piedica intre reușita și eșec.

  • Răbdarea este o virtute.

  • Exista lumină și în cele mai întunecate colțuri.

  • Am învățat ce înseamnă sa fi un lider bun. Liderii se formează, nu se nasc!

  • Am învățat management, mult management și mi-a trebuit ceva vreme sa înțeleg și sa pot da o forma lucrurilor pe care le-am învățat.

Ce părere ai despre corespondenții de război?

Personal, nu am avut plăcerea de a lucra cu corespondenți de război în teatru, cu toate ca mi-as fi dorit. Prezenta lor în teatru este oarecum necesară, deoarece ei sunt cei care transmit celor de acasă situația din zonele de criza. E nevoie de mult curaj pentru un „civil”, cu o pregătire militară limitată sa meargă și sa relateze din zonele de conflict punându-și viata în pericol. Am un deosebit respect pentru acei jurnaliști care aleg sa facă asta.

Îi mulțumesc lui Mihai pentru acest interviu. Forţele Speciale sunt destul de discrete, luptătorii au identitatea protejată, iar multe dintre misiuni sunt secrete.

Lasă un răspuns